Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Industria modei se face vinovata de multe pacate, dar probabil ca cel mai grav dintre ele este discriminarea, care apare mereu pe catwalk sau in reviste, in cele mai variate forme. De la cele evidente – caci, nu-i asa, se stie ca moda nu este pentru toata lumea – pina la cele mai ascunse si cu mult mai periculoase, despre care va fi vorba in cele ce urmeaza.

 

Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Masura zero

Dincolo de rasism, ma­surile sint, poate mult mai firesc, o problema in industria modei; caci intiiul statement al ei este acela ca hainele arata mai bine pe persoane slabe. Numai ca altfel stau lucrurile cu cum­pa­ratorii de moda, ale caror masuri nu coincid defel cu cele ale manechinelor de pe podiumuri.

Probabil cel mai celebru nume de model plus-size care militeaza pentru o silueta mai realista a modelelor este Crystal Renn. Autoarea cartii Hungry, Renn a povestit atit in volumul ei, cit si in multe interviuri despre pro­blemele de sanatate prin care a trecut incercind sa atinga mult rivnita masura 0, si despre felul in care a devenit un model de succes purtind masura englezeasca 12. Mai mult, ea a devenit o militanta pentru drepturile femeilor supraponderale, denuntind discri­mi­narea generala impotriva acestora. Dar Renn este, in felul ei, o privilegiata, iar statutul ei de model plus-size i-a adus ceva avantaje, cum ar fi aparitii in Vogue, Elle, i-D, Vanity Fair sau Harper’s Bazaar, si contracte de publicitate cu H&M, Chanel, Jimmy Choo, Jean Paul Gaultier, Dsquared, dar si catwalk-uri pentru Vena Cava, Jean Paul Gaultier sau Chanel.

Povestea triumfatoare despre anorexie si presiunile din lumea modei pe care a scris-o Renn a schimbat citeva perceptii si, probabil, cel mai bun exemplu ar fi revista germana Brigitte, care a anuntat ca nu va mai folosi modele subponderale in paginile ei. Practic, istoria lui Renn este o poveste de succes, iar cariera ei ca model plus-size sta marturie pentru asta, dar presiunile la care a fost supusa pina sa ajunga sa isi accepte corpul au fost pe masura. „Cind aveam 14 ani, un cautator de modele mi-a spus ca pot sa ajung un supermodel ca Gisele, dar asta numai daca scapam de 40% din greutatea mea. Asa ca am decis ca asta vreau sa fac si ca am sa o fac. Intrebam cite calorii are guma de mestecat si petreceam zilnic cite 8 ore la sala. Am ajuns la 49 de kilograme. Parul imi cadea si ma izolam din ce in ce mai tare”, declara modelul lui Felix Rettberg pentru Spiegel.

Acum, Renn lupta pentru ca designerii sa schimbe marimile standard ale hainelor si pentru ca masura englezeasca 10 sa devina un etalon pentru modelele care fac prezentari. „Modelele ar trebui sa fie femei frumoase care sa ii inspire pe oameni. Nu ar mai trebui sa se infometeze, pentru ca ar fi acceptate pentru ceea ce sint. Ar fi imposibil sa fie mai slabe decit standardele de acum. Daca ar fi mai slabe ar insemna sa fie moarte.” Dupa ceva vreme, problema modelelor plus-size s-a pus inca mai aprig, odata cu aparitia neretusata si aproape nud a lui Lizzie Miller in paginile revistei Glamour. In septembrie 2009, curajoasa decizie a editorilor revistei a stirnit valuri de felicitari, dar si multe dezbateri.

Kate Dillon, primul model plus-size care a aparut in Vogue (in 2000), spunea ca aparitia lui Miller nu ar fi trebuit sa ridice nici o sprinceana, iar Emme, considerata supermodel plus-size, dadea detalii despre liniile ascunse pe care marci de renume ca Michael Kors sau Calvin Klein le dedica supraponderalelor. Aceasta in condi­tiile in care peste 40% din femeile americane, doar, poarta masuri mai mari decit 14, in timp ce numai 10% dintre retaileri vind haine pentru ele. Se pare, deci, ca decizia industriei de a promova si mentine un ideal de frumusete nerealist nu e foarte eficienta, caci multe dintre cumpa­ratoarele de haine pur si simplu nu pot sa incapa in hainele designerilor. Iar in vremuri de criza, moda de lux nu isi permite sa nu cistige cliente.

Totusi, atitudinile ramin ambivalente. Spre exemplu, Anna Wintour declara, in urma cu mai bine de un an, la un forum despre problemele de sanatate din lumea modei tinut de Universitatea Harvard, ca „fiecare dintre noi trebuie sa realizeze ca sintem toti responsabili pentru sanatatea modelelor. Trebuie sa inversam tirania hainelor standard in care incape doar o fata de 13 ani, care abia a ajuns la pubertate”, dar in paginile Vogue US nu au aparut prea multe femei supraponderale. Iar Karl Lagerfeld, desi a ales-o pe Crystal Renn pentru show-uri Chanel, a stirnit indignare cu declaratii precum cea pe care a dat-o unui program Radio 4: „In Franta, cred ca mai putin de un procent al populatiei este subponderal. Iar 30% din tineri sint supraponderali. Asa ca ar trebui sa ne ingrijoram pentru milioanele de oameni prea grasi inainte de a vorbi despre restul”. Si nici macar tragedia lui Isabelle Caro, modelul care a decedat din cauza anorexiei in noiembrie 2010 si ale carei imagini, purtind sem­natura celebrului Oliviero Toscani, au ingrozit oamenii in campania „No Anorexia”, nu a schimbat prea multe.

Cu si fara dizabilitati

Greutatea si culoarea pielii nu sint singurele neajunsuri care tin modelele departe de locurile lor de munca. Un motiv inca mai serios il constituie dizabilitatile. Intr-o lume in care persoanele cu dizabilitati isi gasesc greu un loc – orice loc –, moda pare cea mai mica dintre problemele acestora. Dar cum peste tot exista si exceptii, s-au gasit designeri care sa puna serios aceasta problema. Iar printre pionieri a fost Alexander McQueen, cel care a decis ca atleta Aimee Mullins trebuie sa apara intr-un show al lui, in 1998.

Povestea a fost simpla: Mullins, ale carei picioare sint amputate si care stabilise deja recorduri sportive, a aparut in i-D si a declarat, printre altele, ca si-ar dori sa aiba o pereche de picioare frumoase. Fotograful Nick Knight a citit povestea, i-a spus lui McQueen, iar acesta a invitat-o sa apara intr-un show. „Protezele pe care mi le-a facut erau magnifice, toate lumea a crezut ca sint ghete”, declara Mullins in 2003 pentru The Observer. „A fost uimitor sa iau parte la un show atit de frumos. Dar a doua zi Le Figaro a scris un material in care era citat Pierre Bergé, care nu vazuse prezentarea dar care declara ca McQueen este un voyeur-provocator si ca show-ul lui m-a exploatat. Associated Press a preluat povestea si s-a concentrat doar pe controversa, si dintr-o data oamenii nu mai spuneau altceva decit ca am fost implicata intr-un scandal.”

Lucrurile au evoluat si in acest domeniu, fie si numai daca ne gindim ca Shannon Murray a devenit imaginea unei linii a lantului Debenhams. Murray are 33 de ani si, desi se deplaseaza cu ajutorul unui carucior cu rotile de la virsta de 14 ani, si-a pastrat dorinta de a avea o cariera de model. Ea scria despre job-ul ei ca „este un prim pas si mi-am dat seama de potentialul shooting-ului doar cind am ajuns acolo – mi-am dat seama ca e un pas mic catre includere si reprezentare. Sper ca ima­ginile vor schimba citeva pre­judecati despre dizabilitati”. Ace­lasi lant a anuntat, cu ceva vreme in urma, ca va folosi pentru o perioada de proba manechine cu masura 16 in ma­­­ga­zine. Singura problema pe care au ridicat-o militantii in acest caz a fost aceea ca spera ca astfel de actiuni nu se intimpla doar de dragul publi­citatii si ca ele vor continua.

Dar reactia publicului este cea care conteaza in astfel de situatii, caci, chiar daca imaginile persoanelor cu dizabilitati pot fi mai puternice in termeni pur vi­zuali, acest lucru nu garanteaza succesul in termeni de vinzare. Si acest succes se va vedea, in curind, in vinzarile par­fumului A Men al casei Thierry Mugler, a carui noua imagine este atletul Oscar Pis­torius. Sprinterul cu ambele picioare amputate apare in fotografiile si in spotul campaniei, alergind si stringind in mina o sticla de parfum, in timp ce protezele lui sint acoperite de carcase din crom proiectate de Thierry Mugler si Stefano Canulli. Dar nu doar modelele cu dizabilitati motorii sint exceptii in moda. Chiar si cele ale caror dizabilitati nu sint vizibile sufera de pe urma prejudecatilor.

Printre ele, hipoacuzica Kellie Moody, care isi aminteste ca in 2007 a cistigat titlul de Miss Deaf UK si o sedinta foto cu un fotograf celebru, care nu i-a raspuns la telefon atunci cind a venit vorba de premiul ei. Moody a participat apoi la show-ul de televiziune Britain’s Missing Top Model difuzat pe BBC Three, care a stirnit ceva controverse – ce s-au risipit insa destul de repede. Intre timp, Kellie Moody, care sustine ca singura diferenta dintre ea si un model de succes este faptul ca nu aude, a obtinut doar un job de publicitate pentru divizia de instrumente auditive de la Siemens, dar isi doreste totusi un job pentru un brand fashion, fie el Primark sau Prada. Numai ca, atita timp cit reactiile pu­blicului sint negative, acest lucru nu se va intimpla. Iar scrisorile indignate ale telespectatorilor la adresa lui Cerrie Burnell, prezentatoarea canalului pentru copii al BBC, care are doar un brat (in care parintii spuneau ca infirmitatea ei ii inspaiminta pe copii) nu sint tocmai cel mai asteptat feedback.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle