Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Industria modei se face vinovata de multe pacate, dar probabil ca cel mai grav dintre ele este discriminarea, care apare mereu pe catwalk sau in reviste, in cele mai variate forme. De la cele evidente – caci, nu-i asa, se stie ca moda nu este pentru toata lumea – pina la cele mai ascunse si cu mult mai periculoase, despre care va fi vorba in cele ce urmeaza.

 

Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Cum istoria modei reflecta in nuante deloc flatante evolutia societatii, era firesc ca ea sa aiba de-a lungul vremurilor, in ceea ce priveste discrimi­narea, un drum la fel de sinuos si de abrupt, pe alocuri, ca si mentalitatile oamenilor. Desi este un do­me­niu creativ in care regulile firesti au fost de multe ori abolite sau, cel mult, inlocuite, moda a pastrat, din pacate, acele norme negative care tin de aspecte ale persoanelor despre care am spune astazi ca nu sint politically correct si nu merita nici macar sa fie aduse in vreo discutie.

Culorile frumusetii

Si probabil ca cel mai discutat aspect in functie de care oamenii au fost promovati drept idealuri de frumusete in paginile revistelor de moda sau in prezentari a fost culoarea pielii. Asa se face, spre exemplu, ca desi revista Vogue s-a lansat in 1892, primul model de culoare a aparut pe coperta abia in 1974. Numele ei este Beverly Johnson, la vremea aceea o inotatoare care isi dorea sa devina avocat, dar care a reusit sa fie un model de succes, mai intii pozind pentru Glamour (care a ales inca din 1968 mode­le de culoare care sa apara in paginile sale) si mai tirziu pentru Vogue, reusind sa faca istorie cu o fotografie realizata de Francesco Scavullo (si adunind peste 500 de coperte in portofoliul personal, printre care si prima coperta Elle Franta pe care aparea un model de culoare). Astazi, Beverly Johnson este proprietara unei linii de extensii pentru par si peruci de mare succes si jurizeaza un concurs televizat de modeling. Multa vreme dupa istorica sedin­ta foto, Johnson isi amintea, in fata reporterului de la L.A. Times Caroline Ryder, ca nu stia, atunci cind revista a iesit pe piata, ca este primul model de culoare care apare vreodata pe coperta. Totusi, cariera ei remarcabila nu a fost una fara obstacole, fie si numai pentru ca, in acele vremuri, nu existau produse de styling destinate tenului sau parului modelelor de culoare.

La fel i se intimpla si lui Iman, primul supermodel de culoare, care declara ca atunci cind ea a ajuns in Statele Unite, perceptia generala asupra frumusetii era femeia alba, mai mult chiar, blonda cu ochi albastri. Unul dintre primele ei job-uri ca model a fost tot pentru Vogue, pe cind avea doar 18 ani, cind make-up artistul a intrebat-o daca si-a adus propriul fond de ten. De fapt, acesta a fost inceputul afacerii lui Iman in industria frumusetii. Brand-ul ei, Iman Cosmetics, lansat in 1994, se adreseaza femeilor indiferent de culoarea pielii lor. Cu foarte putine exceptii – Naomi Campbell, Iman si Liya Kebede prin­tre ele –, modelele de culoare sint inca rare in paginile revistelor. Si tocmai de aceea ele au gasit de cuviinta sa organizeze, de cite ori a fost posibil, proteste care priveau statutul lor de exceptii in industrie.

In 2007, cele de mai sus impreuna cu Tyson Beckford au lansat o campanie impotriva discriminarii rasiale si, la deschiderea protestelor, fiecare a avut citeva povesti uimitoare de spus despre inceputurile carierelor lor in moda. Naomi Campbell (primul model de culoare pe copertele Vogue Paris si UK), spre exemplu, spunea ca aparitia ei pe coperta Vogue Paris s-a datorat insistentelor lui Yves Saint Laurent, designerul care a amenintat ca va inceta relatiile cu revista daca modelul nu era promovat pe con­side­rente ce priveau rasa. Iar, la momentul respectiv, Claude Grunitzky, editorul revistei Trace, declara pentru The Guardian ca, atunci cind publicatia a invitat-o pe Iman sa editeze un numar al revistei, unul dintre clientii mari de publicitate s-a retras, jignit, se pare, de sloganul „Black girls rule” al numarului.

Iar Iman povestea ca i-a fost greu sa convinga mo­delele de culoare sa pozeze pentru co­perta numarului pe care ea insasi l-a editat: „Le-am inteles, nici mie nu imi placea sa fiu etichetata drept model de culoare la inceputurile carierei mele, dar acum celebrez acest lucru si vad diferenta”. In plus, dincolo de aceasta eticheta, statutul de model de culoare venea la pachet cu alte minusuri: de-a lungul timpului, modelele de culoare au cistigat intotdeauna mai putin decit celelalte.

Dar designerii au gasit mereu metode de aparare foarte potrivite cind au fost acuzati de rasism. Cei mai multi dintre ei au scos in evidenta deciziile lor artistice, bazate pe conceptele colectiilor lor: daca un model de culoare nu se potriveste cu conceptul si linia unei colectii, atunci respectivul model nu poate prezenta acea colectie pe podium. Naomi Campbell declara in­tr-un interviu pentru Metro ca tocmai acest lucru este frustrant: ca munca ei si a altora asemenea ei nu conteaza prea mult in fata unor astfel de argumente: „A existat un moment cind eram mai multe fete care lucram in industrie in acelasi timp, si parea ca lucrurile se vor schimba, aveam spe­rante”. Dar nu s-a intimplat. Designerii folosesc astazi, in medie, de la un model la trei modele de culoare in show-urile lor, iar agentiile nu re­pre­zinta, nici ele, mai mult de citeva manechine de culoare, de origine latina sau asiatica.

Cam asa arata industria modei in ceea ce priveste modelele de culoa­re cind Franca Sozzani, redactorul-sef al editiei italiene a Vogue, a decis ca a venit momentul sa publice un numar all black. Se intimpla in iulie 2008, iar numarul, pe ale carui coperte apareau Naomi Campbell, Jourdan Dunn, Liya Kebede si Sessilee Lopez, fotografiate de Steven Meisel, a fost epuizat in Marea Britanie si SUA in doar 72 de ore, si suplimentat cu 60 de mii de exemplare. Franca Sozzani incerca sa spuna, atunci, ca moda nu este rasista si ca modelele pe care ea a decis sa le foloseasca sint o dovada in acest sens. Robin Givhan, editorul de culoare al Washington Post si, mai nou, News Week, si cistigatoare a premiului Pulitzer pentru critica in 2006, a fost intens preocupata de fenomen; ea scria, la sfirsitul anului trecut, despre deciziile Francai Sozzani de a celebra diversitatea in toate formele ei.

Desi Vogue Italia apare in tiraje considerabil mai mici decit alte editii Vogue, revista are reputatia de a fi una a insider-ilor, capabila sa determine trend-uri care sa se raspindeasca cu repeziciune in intreaga piata a publicatiilor de moda. Tocmai de aceea, credea Givhan, ini­tiativele lui Sozzani precum numarul „negru”, cel dedicat unei Barbie de culoare si site-urile Vogue Black sau Vogue Curvy sint atit de importante. Activismul lui Sozzani, pus pe seama mesajelor pe care le transmite moda impreuna cu orice manifestare a ei, pune probleme de identitate publica si privata, care au fost, in parte, sustinute si de alte editii ale Vogue. Anna Wintour de la Vogue US recunostea, la rindul ei, ca, desi avem parte de un numar de modele de culoare in paginile revistelor, acesta nu reflecta proportional numarul real al femeilor de culoare carora li se adreseaza revistele. Aparitiile unor reprezentante ca Halle Berry sau Michelle Obama pe coperta Vogue US sint inca rare, iar personajele respective apar acolo in virtutea statutului lor de celebritati. Wintour spunea, totusi, despre initiativele Francai Sozzani ca nu sint prea subtile. Si nu sint, ce e drept, motiv pentru care numarul dedicat persoanelor de culoare a fost comparat de catre cei mai vehementi critici ai revistei cu un ghetou, sau acuzat ca ar sustine candidatura lui Barack Obama la presedintia Statelor Unite.

Vocile care au spus ca crearea unui spatiu separat pentru persoanele de culoare sau supraponderale este nociva nu au incetat nici astazi, dar, daca efortul Francai Sozzani are un alt merit pe linga statement-ul puternic pe care l-a facut, atunci acesta este ca a aratat ca exista o piata ignorata, care merita sa fie luata in considerare. Este vorba chiar despre acel segment de piata care s-a aratat nedu­merit, spre exemplu, de aparitia unui grup de cinci modele de culoare la finalul prezentarii lui Alber Elbaz pentru Lanvin. Dupa un sir de modele caucaziene purtind hainele din colectie, cinci alte modele, de data aceasta de culoare, au aparut in finalul prezen­tarii, purtind ceea ce parea sa fie o colectie-capsula, alcatuita din rochii cu imprimeuri tropicale mari. Robin Givhan scria, curind dupa prezentare, ca aplauzele care au insotit aparitia modelelor de culoare nu s-au datorat nici hainelor, nici performantelor manechinelor, ci, pur si simplu, culorii pielii lor.

De aceea decizia lui Elbaz a devenit, brusc, importanta, desi el a motivat-o ca fiind una bazata in intregime pe ratiuni estetice. „Am fost educat de catre Geoffrey Beene si Yves Saint Laurent, care au lucrat, amindoi, cu fete de origine africana. Nu pentru ca era un statement politic, ci pentru ca erau fete frumoase”, ii declara designerul lui Givhan. In schimb, André Leon Talley, editor Vogue, ii spunea aceleiasi Givhan ca faptul de a aduce laolalta un grup numai pe criteriul culorii pielii este un statement politic. Si tocmai de aceea un incident de tipul celui de la prezentarea Lanvin ridica intrebari pertinente cu privire la deschiderea catre diversitate a unei industrii care incearca sa transmita ca este mai deschisa decit altele. La fel si editorialul fashion publicat de Vogue Paris in 2009, in care Lara Stone aparea cu pielea vopsita maro, prezentarea Viktor&Rolf cu manechine vopsite sau decizia revistei Essence, destinata femeilor de culoare, de a numi drept fashion editor o persoana alba. Coperta Vogue US, pe care Gisele Bundchen aparea linga sportivul de culoare Lebron James, a fost comparata cu ceva exagerari cu afisul filmului King Kong, lucru care nu face altceva decit sa demonstreze prejudecatile si sensibilitatile exacerbate ale publicului, dar si asumarea de catre industrie a unei deschideri care poa­te fi interpretabila, caci, dupa cum bine spunea le­gen­darul model de culoare Bethann Hardison, in lumea modei nimeni nu isi propune sa fie rasist, dar rezultatele muncii lor sint rasiste.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle