Inteviu Petru Popescu – Scriitorul cu doua opere

Are viata si cariera impartite in doua, de un ocean. La propriu. A trait o poveste de iubire imposibila, cu fiica lui Ceausescu. Mihaela Frank a stat de vorba cu Petru Popescu despre iubire, femei si literatura.
Fotografii: Iulian Nan.
 

Petru Popescu e un scriitor cu doua cariere. Doua tari. Doua limbi. Aproape ca am putea spune ca a trait doua vieti. A parasit Romania lui Ceausescu la 30 de ani, dupa ce reusise sa cucereasca publicul cu romanele sale (dintre care cele mai cunoscute sint Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei), total diferite de tot ce se scria pe-atunci in aceasta tara. Intr-o lume literara „eminamente agrara“, el era scriitorul citadin, scriitorul tinerilor. Cind a plecat in Statele Unite, a renuntat nu numai la tara sa, dar si la cititorii sai si – mai dureros, poate – la limba in care scrisese pina atunci. A luat-o de la capat ca scriitor de limba engleza si si-a construit o noua cariera. Acum, Petru Popescu s-a apucat din nou sa scrie in limba romana si a lansat romanul Supleantul, aparut la Editura Curtea Veche. Pe linga tot ce v-am spus aici, biografia lui mai cuprinde un amanunt „picant“: relatia sa amoroasa cu Zoia Ceausescu, cea pe care el a numit-o „Fiica faraonului“. In mod paradoxal, ea este cea care i-a deschis ochii asupra destinului care il astepta ca scriitor in Romania comunista, avind, asadar, un rol important in decizia lui de a fugi. Cei doi au fost unul pentru altul o fereastra catre o lume care le era interzisa… Aceasta iubire imposibila este subiectul romanului Supleantul.

ELLE: Domnule Petru Popescu, ati venit in Romania pentru lansarea romanului Supleantul. Este prima carte pe care ati scris-o in romaneste, dupa mai bine de 20 de ani, nu?

Petru Popescu: Mai exact, 35.

ELLE: In tot acest timp ati scris numai in limba engleza. Cum a fost reintoarcerea la limba romana?

P.P.: A fost splendid, a fost ca si cum te-ai intoarce la o femeie pe care ai iubit-o timp de 35 de ani, de la distanta, apoi te intilnesti cu ea si continui sa o iubesti. Iar ea e inca tinara si superba. Tu nu mai esti, dar ea inca e. Mi-a fost foarte dor si am fost foarte plin de emotie la inceput, de spaima, de incertitudine. Eram intr-o stare de febrilitate. Am scris primele trei capitole intr-o saptamina si am lucrat dupa aceea 8-9 ore pe zi, 6 zile pe saptamina. Am terminat cartea in sase luni.

ELLE: Dar v-a luat ceva timp de la Revolutie incoace sa reveniti la scrisul in limba romana…

P.P.: Da, e adevarat, dar eu am o cariera in Statele Unite, in limba engleza. Am cititori acolo, am niste serii epice pe care le-am dezvoltat, care se publica la niste edituri destul de marcante. Nu pot sa zic ca n-am fost ocupat. Inca fac o dubla meserie – sint scenarist si intre timp scriu si proza…

ELLE: Cred ca pentru un scriitor este foarte greu sa emigreze, pentru ca limba e materia cu care el opereaza. In momentul in care ati inceput sa scrieti, sa functionati ca scriitor de limba engleza, ati descoperit cumva ca exista doi scriitori – Petru Popescu, scriitorul de limba engleza, si Petru Popescu, scriitorul de limba romana? A fost o schisma pentru dumneavoastra?

P.P.: Da. A fost o schisma. Cind am fugit nu credeam ca imi voi mai revedea vreodata tara. S-a intentat un proces, casa mea a fost perchezitionata, toate hirtiile mele au fost luate, cartile interzise, ambii parinti au fost interogati, la fel prietenii s.a.m.d. Mi s-au confiscat cartile chiar si din librarii sau din biblioteci. Facusem citeva filme in Romania, printre care un lungmetraj care nu s-a mai difuzat etc. Deci, in afara de faptul ca n-aveam acces la cititori si la limba, stiam cu precizie ca opera care ramasese in urma va fi zvirlita intr-un depozit, unde o sa mucezeasca ori, pur si simplu, o sa fie distrusa. Asta a fost o asemenea trauma, incit mi-am spus ca voi scrie despre orice altceva decit despre asta. Nu voiam sa fac cariera ca refugiat din lagarul sovietic – si n-am fost suficient in „lagar” pentru asta. L-am citit pe Soljenitin si nu pot sa zic ca nu-l apreciez ca autor, dar singura lui carte care mi-a placut cu adevarat este Pavilionul cancerosilor, in care, de fapt, nu este vorba despre sistemul concentrationar, ci despre un detinut bolnav de cancer si o doctorita care nu e detinuta si care incearca sa-l salveze si se indragosteste de el. Acestea sint temele care imi plac mie. Chiar daca trec prin cotiturile istoriei si ale politicului, mie imi plac temele umane. In orice caz, chiar de la inceput mi-am spus: „Nu scriu despre Romania, nu scriu despre politica; nu uit, pentru ca nu se poate uita, dar incerc sa inventez, sa dublez acest scriitor care am fost cu un alt scriitor. M-am inscris la American Film Institute, unde am inceput sa scriu scenarii in engleza la trei luni dupa ce ma inscrisesem ca student. Unul din primele scenarii, The Last Wolf, a fost produs si distribuit de un studio major, United Artists. Asta a fost salvator, deodata am inceput sa lucrez ca scenarist in mod regulat, am intrat in Sindicatul Scenaristilor, am intrat intr-un fel de cultura noua, alternativa, chiar daca nu era, visceral vorbind, la fel de importanta ca aceea din care veneam. A fost o invatatura pe scurtatura, foarte, foarte utila. In cinci ani m-am reformat complet pe dinauntru si dupa aceea, interesant, am recapatat increderea sa scriu proza. Dupa primele romane – care au fost romane de aventura antropologica, unul despre Amazonia, celalalt despre Africa –, deodata temele mele din Romania si din trecutul meu au inceput sa reapara. Am scris Intoarcerea, care este si un jurnal de calatorie al revenirii in Romania, in ‘92, am scris Oaza si am inceput sa adun note pentru un roman istoric, Girl Marry.

ELLE: Deci ati avut in toti acesti ani multe proiecte in derulare, care v-au retinut in State… De ce v-ati hotarit acum sa scrieti aceasta carte?

P.P.: Am avut si continui sa am multe proiecte. Dar, sincer vorbind, contez pe faptul ca acum e un moment prielnic sa public aceasta carte. Publicasem citeva fragmente cu ceva timp in urma – niste pagini de amintiri care se numeau Fiica faraonului si care erau intr-un fel primele trei capitole din Supleantul, „deghizate“. Le-am publicat in Romania literara, dar revista nu are un impact la publicul larg, asa incit nici nu s-a bagat in seama atunci. Abia cind a fost republicat romanul Prins, in luna august, s-au vindut aproape 200.000 de exemplare. Eh, atunci mi-am spus ca nu mai am nici un fel de scuza si ca macar publicul vechi il pot recistiga. Dar in acelasi timp voiam sa fiu sigur ca a trecut suficienta vreme ca sa apara si un public tinar, destul de matur ca sa nu citeasca romanul asta numai sub aspectul perioadei de timp la care se refera. Mie personal cel mai mult in aceasta carte imi place povestea de intriga si iubire. Anumite lucruri din aceasta poveste nu se pot intimpla decit in Romania, e clar, dar altele s-ar putea intimpla oriunde. Este un roman autonom, energic scris, intr-o maniera total moderna, si n-are nici un fel de divagatii filozofice, intelectuale.

ELLE: Deci practic ati mizat pe o poveste universal valabila, care sa spuna ceva si tinerilor de azi, pentru care fata lui Ceausescu poate nu mai inseamna mare lucru.

P.P.: Numele ei inseamna inca foarte mult, ca valoare de curiozitate si conversatie. Are inca o vizibilitate enorma. Dar daca ar fi numai asta, daca ar fi doar un fel de birfa politica, n-as fi scris aceasta carte. Mai intii ca nu se face, nu vreau sa-mi dezamagesc cititorii, si in al doilea rind, ea ca personaj a avut, in scurtul timp cit ne-am cunoscut, un rol extraordinar de important asupra mea. Mi-a dat niste avertismente foarte… interesante despre ce mi se poate intimpla ca scriitor in Romania, daca as fi ramas aici. Lucruri care poate sunau bizar, dar cum sa nu le crezi avind in vedere de unde veneau?

ELLE: Ati fost indragostit de Zoia Ceausescu?

P.P.: Eram fascinat de ideea unei printese prizoniere – trebuie sa recunosti ca rar intilnesti in viata personaje feminine de genul asta. Eu am intilnit tot soiul de femei interesante, incepind cu mama, care a fost o femeie cu o personalitate plina de forta – a murit in ‘97, dupa trei mariaje in Romania si unul in America. O super-femeie! Am intilnit foarte multe super-femei in viata – personalitati feminine importante, autonome, ciudate intr-un fel, imposibil de stapinit. O cunosc pe Christiane Amanpour, un star al reportajului politic. Am facut campanie pentru Hillary Clinton, pentru ca voiam foarte mult ca ea sa cistige. Imi plac personajele femei foarte puternice, care trebuie sa joace ori rolul de barbati, ori sa-si capete locul intr-o lume a barbatilor sau in lumea supravegherii politice. Sint fascinante asemenea persoane. Or, eu m-am intilnit cu unul in carne si oase. N-aveam decit 27 de ani si jumatate si scrisesem patru carti. Zoia a venit la mine cu o carte sa-i dau o dedicatie si asa a inceput relatia noastra.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Psychologies
Mai multe din lifestyle