Interviu cu Michael Cunningham – Copilul teribil al literaturii americane

Unul dintre scriitorii americani cei mai apreciati, Michael Cunningham, laureat al premiului Pulizer pentru romanul „Orele“, face marturisiri complete, in exclusivitate pentru ELLE Romania, despre sursele sale de inspiratie si despre ce inseamna sa fii gay astazi.

Interviu cu Michael Cunningham – Copilul teribil al literaturii americane

ELLE: S-ar putea spune ca datorati cateva lucruri bune din viata dumneavoastra romanului „Doamna Dalloway: apetitul pentru literatura de calitate si cel mai mare succes al carierei dumneavoastra de pana acum, romanul „Orele. Povestiti-ne despre relatia dumneavoastra cu Virginia Wolf – una de lunga durata, daca ne gandim ca a inceput pe cand aveati 15 ani…

Michael Cunningham: Fiind un copil nu foarte pasionat de carti – sa nu uitam, am crescut in Los Angeles, care nu e nici pe departe un templu al cartii –, nu am dat o atentie speciala literaturii. In schimb, aveam si inca am o pasiune aparte pentru filme si rocknroll. Citeam cartile din lista de lecturi obligatorii de la scoala, dar nu ma aventuram mai departe. Biblioteca din casa parintilor mei continea cartile copilariei mele si o selectie aleatorie de best-seller-uri. Imi doream sa devin fie un star rock (desi nu aveam talent), fie regizor de film.

Apoi, pe cand aveam 15 ani, o fata mai mare pe care o placeam mi-a spus ca citea Virginia Woolf. Nu eram chiar un prostanac, auzisem de Virginia Woolf, stiam ca nu e numele unei formatii – dar pe atunci nu mi se parea nici macar probabil sa o citesc. Insa am imprumutat de la biblioteca scolii „Mrs Dalloway (era singura carte de Virginia Woolf pe care o aveau), ca sa o impresionez pe fata. N-am inteles cartea. Fiind un pusti de 15 ani nu prea dezghetat, n-as fi putut spune nici macar despre ce era vorba in „Mrs Dalloway. Am sesizat insa, inca de pe atunci, complexitatea, echilibrul, frumusetea si muzicalitatea textului. Nu credeam ca cineva ar putea face asa ceva doar cu cerneala si hartie. Imi amintesc ca imi spuneam: „Ia te uita, a facut cu vorbele cam ce face Hendrix cu chitara!. Cartea aceea mi-a deschis apetitul pentru literatura. Am inteles atunci, pentru prima data, ca vorba scrisa pe hartie poate avea la fel de multa vitalitate si mister ca o inregistrare audio sau un film. A fost pentru mine echivalentul literar al primului sarut. Un sarut de pe urma caruia nu mi-am revenit niciodata. In ceea ce-o priveste pe fata care-mi placea, lectura aceasta nu mi-a fost de nici un ajutor…

ELLE: Portretul pe care i-l faceti Virginiei Woolf este unul plin de intelegere si compasiune. A fost greu sa patrundeti in mintea ei?

M.C.: E greu sa fii in mintea oricarui personaj. Chestiunea era cu atat mai complicata cu cat Woolf nu mai traia – si de aici respectul datorat celor care nu mai sunt – si in plus era o mare scriitoare. Am incercat totusi sa nu ma gandesc prea mult la acest din urma aspect. Am incercat sa o vad ca pe o fiinta umana, chiar daca una cu un talent iesit din comun. Toti scriitorii sunt oameni, inainte de orice altceva. Este, pe undeva, motivul pentru care ne inclinam in fata literaturii – fiindca este o creatie a unor oameni in carne si oase, oameni care nu doar realizeaza ceva ce va dainui vesnic, dar au aceleasi griji ca ale muritorilor de rand – bani, dragoste si toate celelalte.

ELLE: Aproape toate personajele feminine din cartile dumneavoastra (ma refer la „O casa la capatul lumii si „Orele, care au aparut pana acum in Romania – „Zile exemplare ) sunt bantuite de teama ratarii. Este ratarea cea mai mare angoasa feminina?

M.C.: Cred ca teama de esec este o angoasa umana fundamentala. Nu mi se pare ca femeile sunt expuse acestei angoase intr-o masura mai mare decat barbatii. Acestea fiind spuse, cred totusi ca presiunea culturala e mai puternica asupra femeilor decat a barbatilor. O femeie ambitioasa trebuie de obicei sa demonstreze ca e de doua ori mai buna decat un barbat cu aceleasi ambitii, ca sa nu mai spun ca lumea ii va comenta in permanenta optiunea in privinta pantofilor. Un barbat perfectionist va fi intotdeauna considerat sever si competent; o femeie perfectionista va fi privita mai degraba ca o ticaloasa frustrata.

Sunt un homosexual american care a reusit sa supravietuiasca flagelului numit SIDA si, natural, acest lucru se reflecta in ceea ce scriu

ELLE: In opera oricarui scriitor exista un „fir rosu, cateva teme care apar mereu, intr-un fel sau altul. Temele dumneavoastra principale par a fi viata homosexualilor, existenta conventionala vs. cea neconventionala, dragostea de viata (chiar si acolo unde apare suicidul). De ce aceste teme?

M.C.: Ca pentru multi alti scriitori, propria viata este o sursa de inspiratie, desi cartile mele nu sunt intru totul autobiografice. Daca traiesti la Teheran sau intr-un mic satuc din Islanda, vei scrie, cel mai probabil, inspirat de acele locuri. Eu sunt un homosexual american care a reusit sa supravietuiasca flagelului numit SIDA si, natural, acest lucru se reflecta in ceea ce scriu. Este o parte a ceea ce mi-a fost dat sa scriu. Desi niciodata nu mi-am propus sa scriu despre familiile neconventionale sau despre ce inseamna sa fii homosexual in ziua de azi, subiectul nu imi este strain, cel putin in ceea ce priveste familiile neconventionale – exista foarte multe astfel de familii in jurul meu. Intamplator sau nu, mai putin de jumatate din familiile americane sunt astazi „conventionale', adica mama si tatal biologic au fost casatoriti doar o data si isi cresc propriii copii. Restul sunt mame singure, parinti vitregi, cupluri gay sau cine mai stie ce.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle