Interviu cu fotograful Petrut Calinescu – Calator printre betoane

Plecand de la un proiect cu un succes neasteptat la public, Ioana Ulmeanu a cautat sa afle unde sta cheia catre popularitate cand vine vorba de fotografie, cum s-a nascut Mandrie si beton si ce a invatat fotograful Petrut Calinescu despre si de la oamenii pe care ii pozeaza.

Fotograful Petrut Calinescu si etnologul Ioana Hodoiu au inceput sa lucreze la proiectul Mandrie si beton in 2010, vrand sa documenteze transformarea satelor din Maramures si Tara Oasului, ai caror locuitori au plecat la munca pe meleaguri mai insorite. Doi ani de munca de teren au avut drept rezultat o serie masiva de fotografii in care nici locurile si nici oamenii nu mai arata asa cum cei mai multi dintre noi isi imagineaza viata la tara.

Casele cu multe etaje, nuntile cu sute de invitati, masinile si hainele cu pretentii au devenit acum simbolul legendarei fale osenesti si al harniciei osenilor – unii dintre putinii romani care muncesc cu succes in strainatate si care se intorc acasa in fiecare august sa isi sarbatoreasca cu un fast poate obositor si nu tocmai stilat eforturile de peste an. Iar prezenta proiectului pe Facebook a aratat cat de deranjati suntem, pana la urma, de faptul ca orice urma de pitoresc a disparut din satele din Oas si a scos la iveala prejudecati si invidii. Acest interviu este o poveste despre doua lumi complet diferite si despre doua feluri deosebite de oameni, cei care vad si cei care fac, asa cum o vede cel care a fotografiat intreg proiectul.

Elle: De cat timp faci poze in Tara Oasului?
Petrut Calinescu:
De vreo doi ani, timp in care am stat cam doua luni pe an acolo. E departe de Bucuresti, daca te sui in masina trebuie sa stai ceva, pentru ca faci cel putin o zi pe drum.

Elle: Cand ti-ai dat seama ca o sa fie un proiect, ca o sa faci mai mult din aceste calatorii?
P.C.:
Nu l-am gandit ca pe un proiect pe termen lung, dar stiam ca nu prea inteleg eu nimic si ca trebuie sa petrec mai multa vreme cu el, sa-mi dau seama ce vreau sa zic. Eram foarte confuz. La inceput am incercat sa fiu mai ironic, dar mi-am dat seama ca acelasi lucru se intampla, la o scara mai mare, si in Bucuresti. Ca toate casele dispar si apar tot felul de nenorociri. Apoi am plecat la Paris, am incercat sa ii urmaresc cumva pe cei pe care i-am urmarit in tara si mi s-a parut foarte interesant ca acolo ei stau in cu totul alte conditii. De fapt, nu sunt plecati toti in Franta. Fiecare sat e plecat ca o singura individualitate, unul e in Paris, altul e in Londra. Dar mi-am dat seama ca afara e greu sa faci fotografii bune, pentru ca cei mai multi lucreaza in constructii, pe santiere mici. E greu sa dai de ei si, cand ii gasesti, sunt trei oameni cu un trafalet in fata unui perete alb. Ar putea fi oriunde. Iar femeile fac menajul in case private si nu prea poti sa intri acolo.

Elle: De ce ai ales satul? Si mai ales de ce ai ales satele alea?
P.C.:
Ce m-a atras la sat a fost lumea moderna care vine tavalug peste cea veche. Nu aveam mare lucru in cap, stiam doar ca e un mare contrast intre generatii, ca vin tinerii de afara imbracati in Versace si in treninguri Adidas si stau cu batranii care sunt inca in opinci. Voiam sa incep sa il documentez fara sa stiu exact in ce conditii traiesc ei sau cum isi cistiga banii. Stiam foarte putin si am descoperit pe masura ce am inceput sa fotografiez. Eu am stat mai mult cu cei din Paris, dar asta nu inseamna ca toti sunt plecati la Paris. Mai degraba am decis eu sa urmaresc un grup mai compact si un sat anume, Certeze.

Elle: Cum a ajuns Certeze sa fie satul care te intereseaza?
P.C.
: De acolo au plecat primii oameni la munca afara. Ei sunt un simbol si pentru oseni. Sunt nitel mai aparte, pentru ca erau de pe vremea lui Ceausescu migratori in interiorul tarii. Asta o spun toti, ca nu aveau teren agricol si trebuiau sa plece la alte munci prin tara – munci sezoniere, unde castigau foarte bine, dar era si foarte greu. Se duceau la defrisari, acolo unde nu puteau intra utilajele, intrau ei la ciulini, la tufarisuri, sa faca terenul arabil. Dupa asta mergeau la Constanta, la vopsit interioare de tancuri petroliere. Din vremea aia s-au obisnuit sa plece. Plecau din sat cu familia, in gasti, erau foarte bine platiti si se intorceau cu o multime de bani, pentru ca nici nu cheltuiau nimic cat stateau in padure sau in port.

Elle: Asta inseamna ca erau deja prosperi.
P.C.:
Am aflat ca asa au inceput sa se schimbe casele lor. Isi mareau camera de zestre, care in alte parti e camera buna, de oaspeti. Acolo strangeau pentru copii si, pe masura ce agoniseau, camera devenea mica. Au inceput sa sparga casa si sa construiasca in jur. Oricum casele lor erau mai mari, iar ei spargeau o camera, faceau inca trei, si anii ‘90 i-au prins si cu un etaj in plus. Toate casele astea care par foarte noi sunt, de fapt, plecate de la casele mici. Pe unele le vezi de afara. Ai trei etaje si vezi la un nivel de jos vechea casa sau niste inflorituri. Peste ele au trantit BCA-ul.

Elle: Erau totusi oameni obisnuiti sa traiasca multi intr-o camera, cum se facea la tara.
P.C.:
Da, am cunoscut un tip care zicea ca s-a nascut intr-o casa de lemn dupa care suspina toti acum, si ca au stat cinspe frati intr-o odaie. Atunci cand au dat de bani, numai de construit aceeasi casa nu aveau chef. Este de inteles ca li s-au schimbat standardele. Doar ca ei nu stiu sa cheltuiasca bani, au fost toata viata strangatori si s-au pomenit cu un surplus cu care nu stiu ce sa faca. Or ei asa sunt, muncesc intruna. Se lauda, spun ca osanul e harnic si asta e cartea lor de vizita. Intr-adevar, e! Dai mana cu ei si au niste palme cat lopetile. Se mandresc cu harnicia lor si casele devin un simbol al ei. Daca esti harnic, o sa ai o sotie buna din sat, pentru ca ei sunt traditionalisti si se casatoresc numai intre ei. Nu ai casa mare, inseamna ca nu esti harnic si freci menta la Paris, deci nu ai sotie misto.

Elle: Deci este o trasatura masculina?
P.C.:
Nu neaparat, si fetele sunt la fel de muncitoare. Foarte putini construiesc insa de la zero. Ei primesc de la parinti o constructie la rosu pe care trebuie sa o termine. La Paris am cunoscut un cuplu tanar, la vreo 30 de ani, cu doi copii. Primisera de la parinti o casa, au terminat-o, iar copiilor le-au facut trei case. I-am intrebat pentru ce si au spus: Sa fie! Copiii au crescut la Paris, vorbesc franceza si au case la rosu in Certeze. Pe care trebuie sa le continue cand cresc.

Elle: Si probabil ca nu se vor intoarce.
P.C.:
Probabil. Cumva stiu si ei treaba asta, dar au un discurs dual, tot ei zic ca isi ingroapa banii in betoane, ca e un blestem, ca asa e osanul si dupa aceea stau un pic si spun: „Da, o sa-mi schimb acoperisul”. Si mai e ceva: casele nu se termina niciodata pentru ca exista mode. Acum la moda e acoperisul in valuri, daca ai unul in unghiuri drepte pus acum trei ani nu faci nimic cu el. Si il schimba, e o dementa!

Elle: Se mai nasc copii acolo?
P.C.:
Majoritatea se nasc afara si sunt foarte mobili. Nasc si se intorc cu copilul de zece zile inapoi, cu autocarul, timp de 36 de ore. Iar cei mai multi dintre copii merg la scoala acolo.
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle