Incursiune în America de Sud

Dacă ai la dispoziție două săptămâni și jumătate în care să fii uimit, bulversat, distrat, dar mai ales fascinat, află că America de Sud îți poate oferi aceste trăiri la superlativ, cu grandoarea citadelei incașe Machu Picchu, cu romanța multicoloră, cu ecouri de tango, a cartierului La Boca din Buenos Aires și cu priveliștea amuțitoare pe care o are Christos Mântuitorul, de pe muntele său din Rio.

Acum ceva vreme am reținut o replică din filmul După dealuri, al lui Cristian Mungiu, care m-a neliniștit puțin, și anume: „Omul care pleacă nu este același cu cel care se întoarce.” Și pot spune că am înțeles acea frază pe deplin abia în momentul în care am ajuns înapoi la Otopeni, după ce am făcut o incursiune în America de Sud care a cuprins best of Peru, Argentina și Brazilia.

PERU

Am cunoscut Lima după-amiaza, într-o forfotă specifică oricărei capitale, și mi-au furat ochii clădirile coloniale cu detalii sofisticate (precum balcoane întregi din lemn sculptat), intimidanta Catedrală Centrală din Plaza des Armas, piațeta tivită de palmieri, dar și femeile peruviene îmbrăcate în viul lor port, ce vindeau suveniruri și frunze de coca. De menționat e Mănăstirea Sfântul Francisc, unde am vizitat catacombele (cu rămășițe umane dispuse geometric, după moda gotică a Pragăi) și cea mai veche bibliotecă pe care am avut onoarea să o văd vreodată, cu o arhitectură superbă și cărți buchisite de multe generații, pe care se putea vedea de la distanță amprenta secolelor.

Apoi am ajuns în Miraflores, unul dintre cartierele selecte ale metropolei, ce oferă acces la faleza înaltă a Limei. O promenadă de circa 100 de metri deasupra nivelului Oceanului Pacific, populată de terase cochete, unde poți savura un pisco sour alături de un ceviche din biban de mare capturat în aceeași zi, admirând un apus cinematic. Faleza din Miraflores e și un loc de întâlnire pentru skateri și mulți adolescenți care vin cu casetofoanele de acasă și dansează. Și nu pe muzică latino, cum mi-am imaginat, ci electronică, ca la festivaluri.

Capitala din deșert are și obiective pentru pasionații de trecut, precum Muzeul Larco, specializat în istorie precolumbiană (multă artă erotică interesantă) sau celebra piramidă pre-incașă Huaca Pucllana, care a servit ca templu de ceremonii, ca centru administrativ și ca monument funerar pentru mai multe culturi.

Bineînțeles, odată ce părăsești zonele exclusiviste din Lima, poți remarca contrastul social specific țărilor din America de Sud: obiective păzite cu arme, clădiri decrepite, vehicule de transport în comun depășite, saloane de înfrumusețare cu afișe ce datează probabil din anii 80 etc.

După Lima, am urcat spre Puno, un oraș aflat de 3.800 de metri deasupra nivelului mării, scăldat de faimosul Titicaca (în traducere, frumos), cel mai înalt lac navigabil din lume, ce adăpostește o specie de broaște uriașe. Trebuie să menționez că Peru nu este o destinație de amânat pentru pensie, răul de altitudine e o chestie cât se poate de reală, iar dacă nu provii dintr-o zonă muntoasă (și nu provin) e posibil ca sângele tău să nu conțină suficiente globule roșii pentru a transporta destul oxigen către creier. Personal, am stat în fiecare seară cu masca de oxigen (disponibilă la orice hotel) și am băut mult ceai de frunze de coca pentru a mă menține pe linia de plutire. Nu pot spune că m-a durut ceva, în schimb, zile întregi am avut senzația că totul se întâmplă în reluare. Am făcut o plimbare cu barca pe lac și am acostat în insula Taquile, un loc ce pare rupt de lume (deși are parte de sute de turiști lunar) unde, după o plimbare de peste un kilometru pe tărâmul stâncos, am ajuns în vârful colinei, cu o panoramă de carte poștală, unde populația locală construiește case, își păstrează limba (quechua), se căsătoresc doar între ei, unde bărbații sunt învățați de mici să croșeteze căciuli, în timp ce femeile țes brâuri multicolore, la gherghefuri lungi. Acolo am asistat la un spectacol dat de localnici (cu dansuri ce-mi aminteau un pic de călușarii noștri), am mâncat un prânz gătit într-o groapă în pământ după o metodă tradițională și am băut mult ceai de coca (deh, altitudinea). Mi-a rămas zugrăvită în minte o fetiță de vreo șase ani, cu fustă verde fosforescent, puloveraș roșu, păr împletit în două cozi, cu o clămuță roz (așa cum se purtau la noi în anii 90) care torcea la un fuior mic și, din când în când, alerga după una dintre cele șase oi cu care ieșise la păscut.

În aceeași zi, după o altă plimbare pe Titicaca, am ajuns la un ponton din stuf și am debarcat pe Insulele Plutitoare Uros – niște formațiuni din totora (deci stuf) și din rădăcini, făcute de oameni după o metodă străveche, ancorate cu țăruși de fundul lacului pentru a nu fi luate de furtuni. De fapt, totul pe aceste insulițe e făcut din totora, de la case la bărcile artizanale cu care plimbă turiștii. Acest tip de stuf e chiar și comestibil, adică poate fi o sursă de hrană în caz de crize, însă nu m-am încumetat să gust. Micile comunități ce trăiesc izolate astfel s-au refugiat pe aceste insule flotante de teama triburilor incașilor războinici, iar azi fug de impozitele și de obligațiile aferente apartenenței la societate. Pe case sunt rațe sălbatice la uscat, câteva pisici dorm leneșe alături de femeile ce croșetează mici suveniruri și povestesc cum stilul lor de viață e autosuficient: își pot procura toate cele necesare vieții din mediul înconjurător. Sunt prietenoși, volubili (turismul e singura lor sursă de venit), însă în ochii lor am citit o anumită sclipire, pe care am mai văzut-o doar la animale sălbatice.

După această aventură, am coborât la 3.400 de metri altitudine, în Cuzco, capitala istorică a imperiului incaș. Orașul colonial, cu străzi înguste, bordate cu pietre de râu și cu case construite pe fundații din bolovani mari, îmi amintește de anumite zone din Porto, iar restaurantele elegante îți oferă impresia că te-ai putea afla în orice colț al Europei. În centrul istoric al orașului am vizitat templul Qorikancha (în limba quechua, curtea de aur). Totuși, templu e un cuvânt impropriu, deoarece conchistadorii au încercat să distrugă lăcașul de cult și au curățat pereții ce erau poleiți cu aur, dar nu au reușit să demonteze construcția decât parțial. Peste ruinele Templului Soarelui, coloniștii conduși de Francisco Pizarro au construit biserica Santo Domingo. Arhitectura incașă are metode inteligente de îmbinare a pietrei pentru ca aceasta să reziste la cutremure, drept urmare, seismele puternice au distrus biserica catolică (renovată ulterior), în timp ce pereții Templului Soarelui au rămas intacți și în ziua de azi. Monumentul, în forma lui actuală, reprezintă melanjul forțat dintre cultura incașă și cea colonială, iar operele de artă din secolul al XVI-lea sunt o struțocămilă extrem de interesantă (pe alocuri, amuzantă), ce adaptează arta medievală pe care o cunoaștem la estetica locală. Spre exemplu, Iisus pe cruce poartă un gen de fustă albă, transparentă, așa cum purtau incașii la acea vreme. Iar în Catedrala Cuzco găsim o adaptare din secolul al XVII-lea a Cinei de taină, unde apostolii au pe masă un porc de Guineea, porumb și cartofi, iar Iuda seamănă, în mod bizar, cu conquistadorul Pizarro.

Am văzut zonele arheologice, ruinele fostelor fortărețe și temple din zona Cuzco, situl Sacsayhuamán, apoi Valea Sacră, din Pisac până în Ollantaytambo (sat tradițional andin a cărui principală atracție este bazarul) și totul a culminat cu vizita la Machu Picchu, Sfântul Graal al bloggerilor de travel din toată lumea. N-aș putea să ofer detalii fără să plictisesc de moarte, pentru că una e să fii cuprins de energia locului, și alta sunt cuvintele. Însă din ce am putut să citesc printre rânduri despre incași e că au fost o civilizație ce trăia într-o simbioză cu natura și o respecta. Trebuie să vezi terasele agricole de la poalele munților, ce repartizau apa de ploaie către recolte și preveneau alunecările de teren. Să atingi structurile din îmbinări de piatră fără mortar și fără cusur, ca un puzzle, făcute să reziste și celor mai dezastruoase seisme, sau să intri în locuințele cioplite în munte, cu lavițe și scaune cioplite tot în munte, cu trucuri ce facilitează ventilația. De fapt, dacă incașii ar trăi în zilele noastre ar putea fi numiți genii minimaliste, pentru că toate clădirile lor au un design practic, dreptunghiular. Desigur, arhitectura sitului Machu Picchu e dictată și de așezarea astrelor, acest oraș medival având și o aură ocultă. Și știu că n-aș reuși să-mi șterg această cetate de pe retină nici dacă aș vrea: Munții Anzi, cu vârfuri înmuiate-n în nori, râul Urubamba, ce delimitează orașul, dar nici miriapodul negru cu picioare roșii, de dimensiunea unui șarpe mic, care m-a atins pe mână când odihneam pe o structură. M-am consolat cu un ceai de frunze de coca, cu o linguriță din argint din bazar și cu mângâierea unui pui de alpaca.

ARGENTINA

Am simțit Buenos Aires-ul ca pe o gură de aer proaspăt, și zic asta fără nici o legătură cu numele capitalei argentiniene, ci pentru că în sfârșit revenisem la o altitudine benefică. Apoi, ca spirit, citadela îmi amintește de București mai mult decât Parisul. „Nimic nu merge în țara asta”, am surprins o conversație între ghid și șofer. Însă oamenii par binedispuși, străzile sunt extrem de largi (nu am mai văzut așa ceva), iar orașul e decorat cu parcuri, pomi înfloriți și în aer se simte briza Oceanului Atlantic. Alt motiv pentru care m-am simțit ca acasă în Buenos Aires e arhitectura; multe clădiri în stil neoclasic (în Plaza de Mayo și Plaza del Congreso) dar și franțuzesc sau italian (construite de imigranți), în nuanțe de Art Déco și Art Nouveau. Am avut o mică tresărire când am admirat Casa Rosada, unul dintre monumentele emblematice ale Buenos Aires-ului, când m-am gândit că de acolo a vorbit Evita argentinienilor, iar discursul ei a influențat cursul istoriei. Apropo de Eva Peron, i-am vizitat mormântul din elegantul cimitir Recoleta. Deși e alcătuit doar din locuri de veci care mai de care mai sofisticate, cu sculpturi de îngeri, sfinți sau muritori, cavoul oarecum modest al Evitei era singurul ticsit de flori proaspete și lumânări ce încă ardeau.

Buenos Aires-ul inspiră o anumită vervă sufletească, greu de explicat. În special cartierul italian (fondat de genovezi) La Boca, faimos pentru casele multicolore, parcă născute în raiul Instagram-ului. Se pare că motivul inițial al diversității de culoare nu a fost deloc unul estetic, ci unul practic – cartierul era destinat muncitorilor, care își vopseau de multe ori casele cu resturi de material de la alții. Aleea Caminito pulsează de viață în ritmuri de tango, e multă lume, dar e o agitație relaxată, în goana după suveniruri.

De un peisaj diferit am avut parte într-o dimineață când am coborât din hotel (pe Callao, unul dintre cele mai importante bulevarde ale orașului) și am văzut o mare de oameni cu tobe, portavoci și pancarte roșii cu Che Guevara, care scandau ceva foarte nervoși. Credeam că am nimerit în pragul unei revoluții și deja mă întrebam cum o să ajung acasă. Dar nu, se pare că era doar o grevă a profesorilor, după cum mi-a explicat un barista amuzat în cafeneaua în care mă refugiasem.

În centru am găsit Muzeul Tangoului, am admirat trecătorii de la cafeneaua istorică Gran Cafe Tortoni și mi-am cumpărat bețișoare parfumate de pe stradă. Iar seara am fost la un show de tango, și îmi pare rău că nu am ajuns într-un local fără turiști, unde argentinienii trecuți de a doua tinerețe vin să danseze milonga, de plăcere. De neuitat e cursul de gătit argentinian, unde am învățat pe larg (a se citi mâncat) totul despre celebra vită argentiniană, despre vinul Malbec și am modelat o empanada cu mâinile mele. A fost delicioasă.

Când am ajuns în Argentina, la controlul pașapoartelor am fost întrebată ce urmează să vizitez și am menționat Cascadele de pe Iguazú. „Din Argentina sau din Brazilia?”, m-a întrebat polițistul. Am zis că din Argentina și mi-a spus că da, cascada e mai spectaculoasă la ei. Și avea dreptate, însă ce nu știam e că panorama Argentinei în cascade se vede mult mai frumos din Brazilia. În noaptea în care am ajuns în localitatea braziliană Foz de Iguazú am avut senzația că pot să-mi storc plămânii și să-i pun la uscat… umiditatea e extremă. Practic, când te speli pe cap, părul nu se usucă niciodată. Și a doua zi, când am văzut cât de vaste și de spectaculoase sunt aceste cascade, am înțeles și de ce. Cascadele, în număr de 270, se întind cât vezi cu ochii în formă de U, atât în Argentina, cât și în Brazilia, și formează o panoramă grandioasă. Împreună cu mai mulți turiști am avut intenția să mergem cu o barcă sub jetul uneia dintre cascade, însă câțiva au renunțat în ultimul moment acuzând atacuri de panică. Eu nu. Și pot spune că mi-a plăcut experiența foarte mult, în special pentru că, după ce barca a ieșit de sub spume (cascada părea mult mai intimidantă de la poale decât de sus), mi-am spus că, dacă am trecut de asta, mai pot trăi o viață. Apoi, trebuie să povestesc despre plimbarea cu trenulețul prin pădurea tropicală din Parcul Național Iguazú, în care am văzut pentru prima oară papagali în libertate, mulți fluturi în culori vii și un tucan. Iar când am coborât din tren și eram pe cale să beau o cafea, am constatat cu stupoare că mi-o vărsase un coati (mamifer cu botul lung, rudă cu ratonul) și o bea cu nesaț de pe jos.

A doua zi încă nu mă saturasem de apă, așa că am făcut o plimbare cu elicopterul deasupra cascadelor declarate patrimoniu UNESCO, pentru a căpăta perspectivă asupra grandorii lor.

BRAZILIA

Rio de Janeiro a fost de fapt highlight-ul călătoriei mele, pentru că e cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată. Peisajele și culorile sunt absolut ireale, și așa cum pozele nu pot să facă dreptate acestui oraș, cred că nici cuvintele nu o pot face. Am admirat portul superb, albastru cât vezi cu ochii, mărginit de munți, și am mers cu telecabina pe Muntele Sugarloaf (de turtă dulce, botezat așa datorită formei). Apoi am ajuns pe muntele Corcovado, cât mai aproape de statuia lui Iisus Mântuitorul (un vis din copilărie) care are chipul proiectat de sculptorul român Gheorghe Leonida. Însă acolo spectacolul real e să vezi turiștii care se străduiesc în fel și chip să-și facă poze în care să cuprindă și monumentul – n-am fost nici eu mai presus de aceste manifestări.

Scările Selarón sunt unul dintre cele mai importante obiective din Rio. Ceci, ghida braziliană, mi-a povestit că l-a cunoscut personal pe artistul de origine chiliană Jorge Selarón, cel care a demarat acest proiect din pură pasiune. A început să decoreze scările din vecinătatea casei cu bucăți mici din gresie și mozaic, iar când proiectul a început să devină cunoscut, oameni din toată lumea au donat elemente de gresie artistului, pentru a-și desăvârși opera. Tragedia e că Selarón era de fapt pictor și a sperat toată viața că va fi descoperit și apreciat la un moment dat, sau măcar post-mortem. „Ceci, ai să vezi, într-o bună zi voi deveni un pictor foarte cunoscut, ascultă ce spun”, îmi povestește ghida că-i spunea artistul, chiar și cu puțin timp înainte să moară.

O parte importantă a metropolei e constituită din favele, locuințe construite (inițial) ilegal în care locuiește clasa muncitoare din Rio. Favelele au o reputație foarte proastă din cauza traficanților de droguri și a altor grupări ilegale. Însă sunt și unele care au depășit acel punct, cum e cea care a apărut în videoclipul lui Michael Jackson, They dont really care about us, sau cea pe care am vizitat-o eu, situată la poalele unei secții de poliție. Deși favela pe care am vizitat-o e decorată cu graffiti și are un look inedit, urban, iar terenul de fotbal amenajat reflectă speranțele copiilor de a-și depăși condiția prin sport (atât Pelé cât și Ronaldo provin din favele), adevărul e că majoritatea favelelor din Rio nu au școli, deci nu li se oferă o șansă reală tinerilor, spre deosebire de slum-urile din Mumbai, care arată mult mai trist, dar unde educația e pe primul loc.

Când se lasă seara, centrul orașului devine o scenă vibrantă în care oamenii dansează pe străzi, pe muzica de la casetofonul din dotare (acest obicei e preluat de tinerii adulți din toate păturile sociale, de la corporatiști la medici), mici concerte în aer liber sunt la fiecare pas, școlile de samba, dar și cluburile sunt pline. Dansul este sufletul orașului, iar pe ritmuri latine, sub influența unor caipirinha, nu te poți abține să te alături, oricât ai fi de blazat. Iar brazilienii, la o primă impresie, sunt cei mai veseli oameni pe care i-am întâlnit, iar buna lor dispoziție lor e contagioasă.

La finalul călătoriei, m-am bucurat și de câteva zile de soare pe faimoasele plaje Copacabana și Ipanema, care nu erau chiar atât de populate ca-n pozele care mă speriaseră de pe Internet. Îmi amintesc foarte clar, cu precădere, un răsărit înduioșător de roz, vegheat de Iisus Mântuitorul. 

Citește și:
Bali, întoarcerea în paradis

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle