Festivalul de la Cannes 2016: Mungiu, dansand cu noaptea

Bacalaureat, ultimul film semnat de Cristian Mungiu a fost proiectat pentru prima data la Cannes azi de dimineata. Nu vorbesc despre proiectia oficiala, cu urcat scari cu mocheta rosie, cu fotografi si cu blitzuri. Proiectia pentru cinefili. Pentru oameni care se trezesc la 6 dimineata, beau o cafea, uita sa manance si fug sa vada un film.

Festivalul de la Cannes 2016: Mungiu, dansand cu noaptea

Si daca e vreun film pentru care merita sa te trezesti cu noaptea in cap, daca e vreun film la care e necesar sa ajungi cu mintea clara, e Bacalaureat. Auzisem ca e bun, Cristian Mungiu a acordat un interviu revistei ELLE inainte de proiectia de la Cannes. Stiam ca trebuie sa ma astept sa vad un film foarte bun. Asta e frumusetea cinema-ului. Te face sa simti. Mai mult decat ai crezut, mai mult decat ai sperat si mai mult decat ai stiut ca poti.

Bacalaureat e povestea unui tata (Adrian Titieni) care vrea ce e mai bun pentru fata lui (Maria Dragus), deja premianta cu coronita. Bacalaureat e povestea unei familii care se destrama, povestea unei fete pe umerii careia sunt pusi muntii Atlas, pentru ca asa e in Romania, copiii trebuie sa reuseasca. Cu orice pret. E povestea unui om corect in fond, dar care e dispus sa faca concesii si lucruri ilegale.

E un film despre coruptia asta mica, in care ne balacim in fiecare zi: cand dam bacsis ca sa nu ne ia carnetul, cand dam un plic pe sub mana la spital, ca sa fim siguri ca nu o sa ne omoare. Nu neaparat doctorii, indiferenta. In mod paradoxal si cinic, Bacalaureat e un film despre un tata si o mama (Lia Bugnar) care vor sa-si creasca fetita altfel. Sa o protejeze impotriva Romaniei in care traim, impotriva coruptiei, a mediocritatii. Ma rog, cu cateva mici exceptii. Pentru ca, daca vrei sa traiesti in tara asta, trebuie sa mai faci si compromisuri.

Un jurnalist american de la Hollywood Reporter l-a intrebat pe Cristian Mungiu la conferinta de presa de dupa proiectia filmului daca Bacalaureat e despre coruptia „mica” din Romania. Cristian Mungiu i-a raspuns calm si asezat: „Dumneavoastra credeti ca e o diferenta cantitativa intre coruptia mica si coruptia mai grava? Chiar credeti ca lucrurile astea se masoara cantitativ? Bacalaureat nu e despre asta, e un film despre morala. Trebuie sa corectam micile aspecte ale vietii de zi cu zi, daca vrem sa incepem undeva”.

Presa franceza a spus ca Bacalaureat e un film extraordinar, o fresca sociala, asa cum ne-a obisnuit Cristian Mungiu. Un thriller, o morala, o metafora. I se reproseaza lui Mungiu ca face „filme de festival”. Eu nu stiu ce inseamna filme de festival. Stiu ca mi s-a facut pielea de gaina, ca asteptam sa ma inghita scaunul din catifea rosie de la Marele Teatru Lumiere de la Cannes, pentru ca ma simteam si eu vinovata. Ca am fost si eu in pielea Elizei, fata din Bacalaureat. Si pentru mine au vrut parintii mei ce e mai bun, m-au dat la meditatii, m-au responsabilizat, mi-au spus ca trebuie sa fiu mereu cea mai buna, ca trebuie sa iau toate examenele, sa REUSESC. Societatea romana e bolnava. De coruptie, de indiferenta, de lipsa de valori statornice, nu doar din astea pe care le adoptam doar cand ne convine, dar scoatem suta din portofel ca sa nu sara un punct de pe carnet.

Mungiu spunea la aceeasi conferinta de presa ca Bacalaureat are o forta universala, ca i-ar placea ca oamenii de pe toata planeta sa inceapa sa-si puna intrebari despre ce e just cand vad filmul. Inteleg. E adevarat ce spune. E legitim. Filmul are suficienta forta ca sa le vorbeasca si formelor de viata de pe Marte. Dar pentru un roman filmul are de zece ori mai multe intelesuri, de o mie de ori mai multe mesaje. Si e de un milion de ori mai greu de purtat.

Bulversata. Cred ca asta e cuvantul. Sau zguduita. Socata, incantata, plansa. Trista. Suferinda. Ce facem cu Romania? De unde sa incepem?

Stiu ca lui Cristian Mungiu nu ii place sa faca comentarii, sa-si dea el cu parerea. Dar l-am intrebat la sfarsitul conferintei de presa daca mai are speranta. Mi-a dat un raspuns, asa cum stie el sa le dea, fara prea multe inflexiuni in voce, fara sa ridice sprancenele: „Adrian Titieni e un om optimist. Eu nu sunt”.

de Ileana F.Buzea

Recomandari
peroz.ro
evedete.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle