FENOMEN: Bărbați care urăsc femeile la fel de mult ca pe ei înșiși

Faptul că unii bărbați urăsc femeile nu e o noutate. Dar transformarea misoginismului într-o ideologie toxică, de sine stătătoare, este. O privire mai atentă către comunitatea incelilor ne ajută să înțelegem mai bine fenomenul.

FENOMEN: Bărbați care urăsc femeile la fel de mult ca pe ei înșiși

„Psihoterapeuții sunt echivalentul capitalist al informatorilor KGB” e titlul unui thread publicat în luna mai pe site-ul incels.co, una dintre principalele comunități online ale bărbaților care se autointitulează celibatari involuntari (incels). Ei consideră că inactivitatea lor sexuală și romantică sunt consecințe ale emancipării femeilor, încurajate astăzi să experimenteze sexual la fel de mult ca bărbații. Incelii fac parte din comunitatea cunoscută în discursul mainstream drept Manosphere – o mișcare ideologică de bărbați heterosexuali care se împarte în inceli (adepți ai filozofiei blackpill, care pune succesul sexual și romantic pe seama superiorității genetice), activiști pentru drepturile bărbaților (MRA), cei care practică și predică o așa-zisă știință a seducției (PUA), și bărbați care și-au ales propria cale – una care nu e dependentă de femei (men who go their own way – MGTOW).

„Pe măsură ce alienarea socială a crescut, din cauza dizlocărilor provocate de forjarea produsă de capitalismul liberal, oamenii au devenit în mod natural mai puțin capabili să își rezolve disputele”, începe postarea, pe un ton academic, continuând cu o afirmație care, la prima vedere, pare la fel de firească, „așa că rezolvarea conflictelor a fost încredințată polițiștilor, psihoterapeuților și altora ca ei”.

Atavistic Autist, utilizatorul care semnează postarea de la care pornește thread-ul de discuție, și care din mai 2018, de când e înregistrat pe site, a mai scris alte 4.593 astfel de postări, continuă prin a lămuri cum atât psihoterapetul, cât și polițistul reprezintă profesii cu rădăcini firești într-o societate în care oamenii nu au încredere unii în alții. Ambii lucrează, de fapt, împotriva ta. Iar psihoterapeuții sunt, explică el, „echivalentul capitalist al unui spion KGB care pretinde că ți-e prieten”, singura diferență fiind că, spre deosebire de spion, „psihoterapeutul se preface mult mai puțin”, iar „spionul măcar nu te forța să îl remunerezi”. Autorul folosește mai întâi termenul „informator”, ca mai apoi să îl schimbe cu „spion” (două roluri complet diferite în serviciile de informații), o eroare care scoate la iveală o obsesie pentru ierarhii, specifică incelilor și nu numai.

„Ai un șir constant de postări cu IQ mare”, îi răspunde cineva, iar acestuia i se răspunde: „e imposibil să beneficiezi de terapie după ce devii blackpilled, pentru că înțelegi că toate problemele tale se datorează câtorva milimetri de structură osoasă. Terapia e numai pentru bluepilled normies”. „Terapeuții sunt pentru femele”, punctează altul, iar unul afirmă: „psihologia modernă e o unealtă care impune moralitatea capitalistă asupra rotițelor defecte din sistem”. Thread-ul acesta nu este cu nimic special în lumea incelilor. Pentru ei e doar o altă zi pe Internet, în care sunt vehiculate și mestecate aceleași idei care au ajuns să aibă un impact de proporții în societate.

Misoginismul este cel mai ușor identificabil numitor comun al comunității. În comentariile acestea, el se regăsește în mențiunile legate de filosofia blackpill – incelii cred nu doar că femeile aleg bărbații strict pe criterii de aspect fizic, dar că sunt chiar atrase la nivel biologic de bărbații cu cele mai bune gene; cei câțiva milimetri de os – incelii cred că sunt neatrăgători pentru că sunt inferiori genetic, iar asta (în viziunea lor) se poate observa științific în fizionomie (etalonul de comparație fiind craniul și/sau maxilarul pronunțat al bărbaților pe care comunitatea îi numește Chads, de care, cred ei, femeile sunt atrase instantaneu); femei care sunt numite în cazul de față „femele” (femoids e un alt termen), într-o încercare constantă de a le dezumaniza. Dar, deși misoginismul și chiar opoziția virulentă față de feminism sunt cele mai evidente trăsături ale acestei comunități, ele trasează un portret incomplet al incelilor.

Dacă acum un deceniu discursul lor era marginal, azi, amplificat de puterea social media, se regăsește în mainstream, în toate dezbaterile publice – cum sunt cele despre problemele și drepturile femeilor, ale persoanelor LGBTQ+ și altor minorități. Iar pe drumul complicat pe care îl parcurg din zona marginală a Internetului până în mainstream, discursul lor se amestecă, prin idei și obsesii mai mult decât tangențiale, cu discursul unui grup mult mai toxic, mai periculos și mai influent, și anume Alt-right, mișcarea naționalistă de extremă dreapta din SUA – al cărei discurs se amestecă, la rândul lui, cu cel al mișcarilor de extremă dreapta din Europa. Iată cum arată câteva dintre ideile pe care le împărtășesc aceste grupuri.

Masculinități reacționare și mass-shooters în epoca digitală

Într-un articol publicat în 2019, Debbie Ging, lector la Dublin City University, plasează Manosphere într-un context istoric mai amplu, pentru a arăta că mișcarea nu a apărut de nicăieri. Ea își are rădăcinile în al doilea val al feminismului din anii ’70, care a inspirat mai multe grupuri de bărbați să critice, inițial, modul convențional în care erau văzute atunci rolurile de gen ale bărbaților. Imediat după, polii dezbaterilor s-au separat radical, iar grupurile s-au împărțit în facțiuni pro și anti-feministe, în mare parte pentru că nu toți au fost de acord că privilegiile de care au parte bărbații le afectează negativ pe femei.

Sociologul Michael Messner spune că mișcarea s-a tradus apoi într-un militantism mult mai blând pentru drepturile bărbaților, iar în epoca pre-Internet, grupurile care militau atunci pentru drepturile bărbaților discutau în mare parte rolurile de gen. Pentru ei, noua masculinitate a venit la pachet cu o ideologie ușurică și de bun simț, care aranja (și încă o face) discuția în jurul ideii vagi de liber arbitru pentru ambele genuri, în defavoarea discuțiilor mai complicate despre inegalitate sistemică și relații de putere.

Ce îi deosebește pe inceli și pe ceilalți bărbați din Manosphere de mișcările pentru drepturile bărbaților de atunci este tocmai mediul în care își desfășoară activitatea. Ging identifică social media drept un teren fertil în care, printr-o interconectivitate aproape fără limite, diferitele tipuri de masculinități care se ciocnesc în Manosphere trec peste ideologiile divergente (incelii, de exemplu, nu au musai o relație bună cu cei care predică seducția) pentru a găsi un numitor comun, dând astfel naștere unui hibrid toxic de masculinitate.

Acest tip de masculinitate reacționară se întinde dincolo de Manosphere, iar elemente ale ideologiei pe care o promovează pot fi regăsite și în alte grupuri. De exemplu, ideea că femeile le datorează sex bărbaților e răspândită în toată sfera de extremă dreapta, la fel ca ideea că atât emanciparea socială, cât și cea sexuală ale femeilor sunt automat egale cu suprimarea bărbaților și chiar a culturii creștine. Un exemplu mult mai concret îl reprezintă, desigur, cazurile bărbaților care, radicalizați, au comis atacuri teroriste.

În 2015, în SUA, Chris Harper-Mercer, la vremea aceea student al Umpqua County College, și-a împușcat mortal profesoara și opt colegi. În manifestul scris înainte de atac, el spunea: „Toată viața mea a însemnat doar singurătate. O înfrângere după alta. Și uite-mă la 26 de ani, fără prieteni, fără loc de muncă, fără iubită, virgin. Mi-am dat seama de ceva vreme că societatea adoră să le interzică celor ca mine lucrurile astea. Oameni care fac parte din elită, care stau alături de zei”. Apoi clarifică cine stă alături de zei, „Elliot Rodger, Vester Flanagan, puștii de la Columbine, Adam Lanza și Seung Cho”. Cei menționați au comis, toți, atacuri teroriste domestice. Rodger a ucis șase persoane în Isla Vista. Vester Flangan a ucis doi jurnaliști în direct. „Puștii de la Columbine”, Eric Harris și Dylan Klebold, și-au împușcat 12 colegi și un profesor. Adam Lanza a ucis 26 de elevi la școala din Sandy Hook, în 2012. Iar Seung Cho și-a împușcat mortal 32 de colegi de la Universitatea Politehnică din Virginia.

În 2015, FBI a început să analizeze comentariile postate pe canalul /r9k/ de pe 4chan, site celebru pentru că invocă libertarian principiile liberei exprimări pentru a apăra misoginismul virulent, rasismul și „pornografia de nișă” (revenge porn sau imagini obținute ilegal din conturi de cloud). Atunci a descoperit că utilizatorii, printre campaniile de revenge porn împotriva „social justice warriors” (echivalentul local ar fi sexo-marxiști) și a „masculilor alpha” vinovați pentru că le-au redus șansele la sex, îl lăudau pe Elliot Rodger, atacatorul din Isla Vista, scrie Ging.

Rodger a ucis șase persoane și a rănit 16 prin împușcare, înjunghiere și lovire cu mașina, apoi și-a luat viața. În manifestul „My Twisted World”, declara că „femeile trebuie pedepsite pentru crima de a-l fi respins pe un gentleman magnific” ca el. „Iar toți băieții populari trebuie pedepsiți pentru viața cerească de care s-au bucurat cât au făcut sex cu toate fetele, în timp ce eu a trebuit să sufăr în virginitate singuratică”. Doi dintre user-ii din thread-ul menționat la început au ca avatar imagini cu Elliot Rodger. Nu sunt singurii.

Nenumărați specialiști în radicalizare au atras atenția că social media permite agregarea unor grupuri periculoase, care pot îndoctrina cu ușurință bărbați vulnerabili. Platforme precum 4chan sau mult mai toxicul 8chan (dat jos din online și renăscut sub alt nume) încă există și nu putem decât să ne întrebăm cum ar arăta lumea în care moderarea lor ar fi mai responsabilă.

Obsesia pentru ierarhii, superioritate genetică și IQ

Comentarii ca cel legat de nivelul de IQ al postării sunt atât de ridicole și de dese că de cele mai multe ori par glume. Desigur, la fel cum se adăpostesc sub umbrela libertății de exprimare, membrii comunității se adăpostesc și sub cea a trolling-ului – o tactică subversivă de dialog în care totul e glumă, de fapt ceva serios, de fapt e glumă, de fapt ceva mai mult, totuși o glumă, sau poate nu chiar, până când adversarul își pierde răbdarea și renunță, sau își pierde cumpătul (triggering) și devine agresiv. Dar chiar dacă nu putem estima câte dintre comentariile care fac referire la IQ sunt serioase, le putem observa într-un context mult mai larg și mai problematic.

Obsesia pentru IQ, cât și cea pentru superioritate genetică – evidentă în filosofia blackpill și în postările de pe Reddit, 4chan etc., în care profilul cranian al unui incel e comparat cu cel al unui Chad, sunt deja teme istorice recurente în toată extrema dreaptă și sunt reunite sub umbrela eugenismului, care presupune promovarea unei rase superioare și reprimarea raselor inferioare. Detaliul cel mai important aici sunt tocmai postările în care incelii cred că văd dovada științifică a inferiorității lor genetice cu ajutorul unor măsurători craniene superficiale (acei milimetri de os), care nu au nici cea mai mică legătură cu știința. Atât intenția, cât și rezultatul acestor postări sunt aproape identice cu cele din jurul planșelor produse de pseudo-savanții eugeniști ai Partidului Nazist german, în care profiluri craniene ale germanilor arieni erau comparate cu cele ale evreilor, pentru a scoate în evidență idealul rasial și, implicit, supremația ariană.

Cu toate astea, diferența marcantă aici este aceea că incelii nu exemplifică supremația lor față de, să zicem, femei sau chiar față de alte rase. Ei demonstrează iar și iar inferioritatea lor față de alți bărbați care, de altfel, aparțin aceleiași rase. În final, dintr-o ideologie tangentă cu cea a grupurilor de extremă dreapta, este scoasă la iveală o practică specifică comunității incelilor: pseudo-eugenismul ca autoagresiune. Iar în absența sfaturilor unui specialist – după cum am văzut, acești bărbați se găsesc în incapabilitatea de a avea încredere în psihoterapeuți –, dacă există deja un istoric de afecțiuni mintale, incelii sunt cu atât mai expuși radicalizării.

Rebeliune și pastile roșii

Martin Shkreli, poreclit Pharma Bro în online, după ce în 2015 a crescut peste noapte prețul medicamentului Daraprim, folosit în mare parte de pacienții cu HIV, de la 13 dolari la 750 de dolari per pastilă (preț exorbitant la care medicamentul rămâne până azi) nu e un incel autoproclamat și până și etichetarea lui ca membru Alt-right poate fi pusă sub semnul întrebării. Cu toate astea, o mulțime de membri ai ambelor comunități îl admiră pentru ceea ce ei numesc trolajul suprem de care Shkreli a dat dovadă în 2016, după ce a contribuit cu o lucrare la expoziția intitulată #DaddyWillSaveUs – ideea membrilor Alt-right de a-i irita pe oponenții lor și de a-și arăta în același timp susținerea față de Donald Trump, sub pretextul trolling-ului.

Lucrarea cu pricina era o pastilă împărțită în culorile albastru și roșu, expusă într-o ramă alături de semnătura lui Shkreli și însoțită de un preț de 20.000 de dolari, sumă pe care Shkreli s-a lăudat că ar fi cheltuit-o pe o sticlă de vin. În cartea sa, Masculinitatea toxică și capitalismul de cazinou, Andrew Manno povestește cum Breitbart.com (acum defunct), site celebru pentru fake-news și conspirații, a descris într-un articol lucrarea lui Shkreli ca „o pastilă divizată între albastrul plictisitor și confortabil și roșul de o trezire la realitate înflăcărată, prin care Shkreli ne îndeamnă să medităm la alegerea eternă dintre adevărul dureros și sfânta ignoranță. Manno nu îl alege întâmplător pe Shkreli, acesta fiind unul dintre cele mai controversate exemple de bărbați celebri, afiliați Alt-right și obsedați de sume și câștiguri, mentalitate prezentă mai ales în rândul incelilor, care obsedează constant asupra numărului de eșecuri sexuale și romantice, sau asupra nivelului IQ ridicat / scăzut al unei persoane / postări.

Culorile pastilei lui Shkreli, albastru și roșu, sunt mai importante și mai încărcate de semnificații politice decât par. Desigur, ele fac referire directă la scena politică americană. Albastru este culoarea democraților, care au avut-o în 2016 vârf de lance pe Hillary Clinton, pe când culoarea roșie este cunoscută ca fiind a republicanilor, care au pariat totul pe Donald Trump. Dar asocierea culorilor cu ideea de pastilă se traduce direct în metaforele folosite de toată comunitățile online de extremă dreapta, și anume blue pill (metaforă menționată de către user-ul care făcea referire la bluepilled normies), iar polul diametral opus, red pill.

Red pill e o metaforă care a pornit din filmul Matrix (culmea, regizat de două surori transgender, Lana și Lilly Wachowski), unde protagonistului, Neo, i se oferă două opțiuni. Are de ales între a lua pastila albastră și a rămâne blocat în Matrix, un simulacru al lumii reale, sau pe cea roșie, care îl va scoate din Matrix și îl va trezi automat la realitate, unde inteligența artificială a preluat controlul planetei, făcându-l astfel să se alăture revoluției.

Această pastilă roșie a devenit o metaforă pentru trezirea la realitate a tuturor celor care își asumă că sunt inceli, Alt-right sau chiar naționaliști albi. Această realitate este foarte clar definită: politicile de așa-zis extremă stânga conduc lumea cu ajutorul evreilor, feministele caută să îi distrugă pe bărbați, minoritățile caută să se impună peste majoritate, iar, într-o variantă și mai radicală și fel de răspândită online, există un genocid al rasei albe care are loc la ora actuală, atât în Europa, cât și în SUA, iar acesta presupune înlocuirea albilor și a creștinismului de către Islam și musulmani din Africa, Asia și Orientul Mijlociu. Cei care nu sunt conștienți de această realitate sunt numiți normies, adică au luat pastila albastră.

Faptul că Matrix e o poveste despre o revoluție care le cere participanților să sacrifice tot e și motivul pentru care a devenit un artefact cultural pentru Manosphere (și inceli) și Alt-right. V for Vendetta, adaptat după un roman grafic de Alan Moore, spune povestea unei revoluții în care totul trebuie sacrificat. Personajul principal, V, e de aproape un deceniu fața Anonymous, o mișcare amorfă de insurgenți digitali îndrăgită în mare parte de Manosphere și Alt-right. Fight Club, adaptarea romanului scris de Chuck Palahniuk (autor gay care a căutat să scoată în evidență criza majoră prin care trece masculinitatea, și ridicolul de care dă dovadă), reprezintă alt film devenit artefact cultural în Manosphere și Alt-right. Indiferent de intenția autorului, atât filmul, cât și cartea îi fac pe acești bărbați să rezoneze cu un alt mesaj pe care îl transmite: bărbaților le-au fost promise lucruri mărețe, care nu au fost livrate, iar drept răzbunare pot să arunce societatea în aer.

Ce ne rămâne de făcut

Ce nu este evident atunci când vorbim despre inceli este că, înainte să ajungă la orice altceva, își fac mai întâi enorm de mult rău lor.

Motivul pentru care am ales să le ilustrez comunitatea cu ajutorul unei postări în care psihoterapeuții sunt comparați cu informatorii și spionii KGB nu e întâmplător. Atât pe incels.co, cât și pe celelalte platforme există o mulțime de alte postări pline de venin îndreptat către femei și emigranții care sunt buni doar ca să le violeze pe aceste femei pe care incelii le urăsc. Unele dintre postări merg mai departe. Dar la fel de multe sunt și cele în care mulți își împărtășesc perioadele de depresie severă și uneori chiar tentativele de suicid. Acești bărbați suferă. Acești bărbați sunt în punctul în care sunt incapabili să ceară ajutor.

Nu spun că ar trebui să ne gândim la ei cu mai multă empatie decât la victimele atacurilor lor constante. La fel cum nu spun că ar trebui să ne fie mai milă de cei care au comis atacuri armate decât de nenumăratele victime pe care le-au lăsat în urmă (atacatorii enumerați aici sunt doar o fracție dintre cei care au comis astfel de fapte). Toți cei de mai sus, de la Elliot Rodger până la Seung Cho sau Adam Lanza, au fost fie diagnosticați cu depresie severă, fie investigațiile Poliției au scos la iveală jurnale, eseuri sau postări pe 4chan în care își detaliau nivelul de degradare al propriei sănătăți mintale. Asta nu înseamnă că orice bărbat care suferă de depresie va lua o armă și va începe să împuște pe oricine. Problema reală este că, din cauza sănătății mintale precare, ei sunt predispuși la radicalizarea de extremă dreapta.

Debbie Ging mai scrie în articolul ei că la baza propulsării acestui nou hibrid de masculinitate, care se definește prin ura față de femei, se află dispariția bruscă a unor roluri de gen care până mai ieri erau considerate vitale. În epoca post-industrială în care trăim nimeni nu se mai așteaptă de la bărbați să fie cei mai puternici piloni ai societății. Femeile țin acum pe umeri aceeași povară. Ba mai mult, acum este evident atât pentru bărbați, cât și pentru femei, că toate promisiunile cu care a venit societatea după al doilea război mondial nu au fost îndeplinite pentru nimeni. Femeile nu se bucură încă de o egalitate deplină (dovada e însăși existența unui grup ca Manosphere), iar bărbații nu mai sunt eroii eterni ai societății (dovada e însăși existența unui grup ca Manosphere). Și pentru că narațiunile pentru bărbați sunt mult mai agresive decât cele pentru femei (cei din Manosphere deplâng dispariția bărbatului macho, a vânătorului, a luptătorului stoic), angoasele produse de invalidarea acestor roluri sunt cu atât mai puternice.

Aceste angoase nu țin cont de granițe. Ele sunt resimțite de bărbați indiferent de naționalitate, religie, vârstă și chiar rasă. Internetul, și în special paltforme precum 4chan, nu țin nici ele cont de granițe, vârstă sau rasă. Și, în cele din urmă, ura și țapii ispășitori sunt, și ele, universale. Un bărbat din România se poate simți la fel de nedreptățit de feminism și de „inferior genetic față de alții ca unul din Suedia sau Canada.

Ați putea simți acum nevoia să le tăiați bărbaților Internetul. Dar după cum arată un raport din 2019, mediul online nu face decât să potențeze mesajele care duc la radicalizare. Ce e mai rău se întâmplă în viața offline. Iar acolo, unde e infinit mai greu să dezumanizezi un partener de conversație, putem discuta despre deradicalizare mult mai ușor decât în online. Iar dacă e să căutăm o rezolvare, trebuie să ne întrebăm dacă discuțiile care sunt despre stigmatizare în loc de deradicalizare nu sunt cumva, și ele, parte din problemă.

Citește și:
Semne că e un egoist căruia nu îi va păsa de tine. Îți dai seama după felul în care vorbește

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle