Fara incredere (de Mihaela Nicola)

In zilele noastre, informatia ne asalteaza din toate directiile, dar confidentialitatea, discretia si intimitatea sint din ce in ce mai greu de protejat. Mai ales atunci cind amenintarea vine din partea persoanelor „de incredere“ din jurul nostru.

Fara incredere (de Mihaela Nicola)

Viata noastra tihnita din trecut si aplecarea catre „scripta manent”, temeinicia aceea a demersului pe care il stiai sanatos si complet doar atunci cind lucrurile erau asternute detaliat pe hirtie, seninatatea de a zimbi oricarui aparat de fotografiat si bucuria de a trimite cite o misiva in eter s-au spulberat, toate, sub tavalugul retelelor sociale si al ecranului cu pixeli-tabloid pe care se proiecteaza astazi existentele noastre.

N-am vizionat niciodata filmulete facute cu camera ascunsa, n-am putut parcurge filme facute cu telefonul mobil unei tinere ce zimbea fara sa stie ca urmeaza sa-si semneze compromiterea, n-am putut asculta inregistrari telefonice ale convorbirilor intre oricare doi oameni – nu ma pot uita la intimitatea vreunei conversatii si cu atit mai putin pot privi niste scene pe care cel putin unul dintre protagonisti si le-a imaginat a fi perfect si etern intime.

Nu-i vreo virtute in faptul ca nu pot lua parte la felul in care oricare ceva – fie el convorbire telefonica, intilnire, partida de amor sau film cu regie de santajist – se dezveleste fara crutare tuturor, desi, repet, pentru macar una dintre parti era o intimplare cu caracter neindoielnic privat. Nu-i o virtute faptul ca simt sa stau in afara oricarui spatiu intim. E doar o lipsa cronica de interes pentru culisele din viata altora.

Am parcurs citeodata, prin ziare strabatute de interpretari, transcrieri ale convorbirilor telefonice – ca sa pot decoda intimplarea si tilcul –, dar am schimbat canalul atunci cind interlocutorii capatau voce, inflexiuni, stare. Pe hirtie, lipsit de suflet, emotie si vibratiile ondulatorii… am putut. Dar de imagini si de sunet fug, caci mi se pare ca as pasi cu agresivitate unde nu-i locul meu.

Da, stiu, este o invitatie publica, deschisa, dar nu pasesc, caci invitatia apartine unui „musafir” din casa gazdei, iar pe aceasta n-am puterea s-o impovarez (si) cu dispretul ori curiozitatea mea. Nu stiu voi cum sinteti, dar pe mine ma dor dezvaluirile cu sunet, imagini si recuzita… caci au taisul letal al unei arme nemiloase.

Nu este asa important ce picanterie de-o seara sau doua savuram noi, in public. Cel putin un om ramine sufleteste infirm. Iar noi ceilalti intelegem ca in convulsiile vremurilor s-a comprimat pina la disparitie conceptul de „incredere”. Din dezvaluirile de orice fel, fie acestea cu parfum erotic, politic sau penal, intelegem ca naivitatea te poate duce la oprobriu, ca „onoare” este un arhaism penibil, intelegem ca nu-ti mai poti odihni gindurile ascunse pe umarul nimanui, ca destinul poate sa tina nu de ceea ce faci tu, ci de cei pe care ii lasi sa respire acelasi aer cu tine. Stiu, imi veti spune ca e foarte important sa stii sa selectezi oamenii din jur…

Stiu, predau si eu la scoala lectia aceasta. Dar in realitate e vesnic o loterie. Am vazut pasaje de corespondenta confidentiala, reprodusa pe blog-ul personal de un „vierme” care si-a inchipuit ca un mail trimis lui poate fi dezvaluit tuturor, am vazut fotografii facute in cercuri de prieteni si plasate pe Facebook fara acordul tuturor celor ce apareau in fotografie, am vazut acte de indiscretie comise cu buna stiinta ca sa compromita aspectul, IQ-ul sau tinuta morala a cuiva.

Se petrec atit de multe alunecari dincolo de granita „spatiului privat” incit ma gindesc cu groaza la cei mai putin selectivi si mai putin ermetici decit mine. Ei sint intr-un vesnic pericol de a fi dezamagiti, tradati, expusi cu tot cu vulnerabilitati spatiului public prin episoade pe care le-au socotit cu candoare a fi exclusiv de intimitate ori private. Ca si cum n-ar fi de ajuns corsetul legal (acela in baza caruia si mail-urile, si telefoanele sint transparent si permanent stocate), s-a mai creat un monstru in relatiile dintre oameni, s-a mai ivit un filtru zimtat care sa schilodeasca aspiratia aceea la comunicare deschisa, la gindire si simtire colectiva, care sa dilueze decis convingerea ca ar mai exista prieteni: frica de „dezvaluiri”.

Ma sperie si functia de „face recognition” la Facebook (ar putea crea noi si dizgratiosi monstri), dar mai ales ma intristeaza sa vad in spatiul public scene pe care conventia tacita intre protagonisti le clasa categoric in spatiul privat. Caci lectia pentru supravietuire imaculata pe care o desprindem cu totii e una amara: „fara incredere”. Asadar, intru intelepciunea secolului XXI, aveti grija sa nu aveti vreodata incredere in cineva. Cam trista lectie invatam zilnic, nu-i asa?

Drepturile de autor provenite din publicarea acestui articol sint donate fundatiei „the group”.

Text: Mihaela Nicola; Foto: Dreamstime

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle