Europa cu autostopul

Daca viata devine plictisitoare si nici macar concediul programat pentru vara nu iti ridica entuziasmul peste cota de avarie, mai uita-te o data la videoclipurile celor de la Aerosmith si pregateste-te de aventura. Renunta macar acum la gentile de voiaj Louis Vuitton in favoarea unui rucsac bine echipat. Stim ca da bine in videoclipuri, dar in viata reala nu e asa amuzant sa tragi du­pa tine troller-ul pe marginea autostrazii.

Fi­xeaza-ti pe harta punctele pe care nu vrei sa le ratezi si cauta in cercul tau de prieteni pe ci­ne­va la fel de aventurier ca tine. Restul se invata. Asta ti-o pot spune toti cei care au mers macar o data cu autostopul. Radu si Coco se cunosc de multi ani. Intr-o zi de primavara, la o bere in spate la TNB, au rea­lizat ca job-urile in IT le consuma prea mult timp si ca viata la 27 de ani nu mai are farmec. Pe scurt, se plictiseau. Asa a aparut ideea sa plece la Londra, cu autostopul. In doua ore au batut in cuie data. A mai durat doua luni pina si-au dat demisia, au predat cheile de la apar­ta­mentele inchiriate si si-au facut socotelile. Urmau sa ple­ce la Londra, cu cite 500 de euro in buzunar fieca­re. Si-au anuntat mamele ca au gasit de lucru la Londra si ca vor merge cu un autocar timp de mai multe zile.

Pina la iesi­rea din tara au facut a­proape o saptamina, oprin­du-se la di­versi amici. La granita din Oradea i-a prins sea­ra: „Am trecut granita pe jos, am ara­tat pasaportul. Politistii s-au uitat la noi, ne-au intrebat unde mergem si au zis ca ne vedem in jumatate de ora. Erau siguri ca nu o sa ne ia nimeni. Am asteptat vreo trei ore la granita, timp in care a venit din nou politia sa ne legiti­me­ze”. Prima masina care a oprit a fost ca­mioneta condusa de Ovidiu. Muzica era data la maximum, iar soferul conducea deja de 16 ore. Dupa alte trei ore, i-a intrebat daca au carnet si, dindu-le volanul in primire, a tras pe dreap­ta. „Ne-a spus ca ne duce pina la Frank­furt, insa undeva prin Düsseldorf l-a oprit politia pentru ca nu avea asigurare la masina. A sunat pe cineva care i-a trimis alta masina si pe cea veche a abandonat-o acolo. Cine stie ce combinatii avea. Nu ne-am gindit nici o secunda la pericole. Puteam da peste un sofer cu care sa ne rasturnam pe autostrada.”

Expeditia nu a fost insa lipsita de peripetii. Au stat doua nopti intr-o parcare din Germania, fara sa ii ia ni­meni. Fiind week-end, TIR-urile nu circulau, iar singurele persoane care opreau in parcarea respectiva erau familii cu copii. „Noi tocmai cobo­riseram din masina politiei care ne-a gasit pe autostrada si s-a oferit sa ne duca in cea mai apropiata parcare. Eram nebar­bie­riti, ne­dormiti… Acolo toata lumea are masina si li se pare anormal sa vada oameni cu rucsacul in spate pe marginea drumului. Daca te vad cu barba, te considera fie est-european, fie bos­chetar. Pina la urma ne-a luat un ungur care nu stia engleza deloc. Sase ore cit am stat cu el in masina a fost un chin, pentru ca nu scotea nici o vorba.”

Daca de cele mai multe ori le lua o ora sa ii convinga pe tiristi sa ii ia cu ei, o data au dat peste un olandez cu Minicooper care s-a ho­tarit pe loc: Just a minute, to get a coffee. Mergea pina la Rotterdam, dar a ocolit, ca sa ii lase la Eindhoven. Ajunsi la Londra, au chel­tuit banii si s-au intors acasa cu avionul. De atunci, escapada la Londra e, de departe, cea mai tare nebunie pe care au facut-o vreodata. Radu deja si-a mai planificat o calatorie, de data aceasta la volanul unui Trabant. „O prie­tena, care locuieste in Spania, vrea sa-i daruiasca tatalui ei un Trabant. Si vrea sa ma plateasca sa i-l duc in Spania. Am inteles ca fi­zic e posibil. Singura problema e ca nu ai voie cu el pe autostrada, pentru ca merge cu maximum 70 de kilometri pe ora.”

Pe blog-ul des­chis pe WordPress, intitulat „Pe contrasens”, cei doi po­vestesc fragmente din aventura lor. Nu au prea multe sfaturi de impartasit altora, mai ales ca nici celor primite de la altii nu le-au folosit prea mult. „Am luat cu noi si obiecte inutile, precum un briceag sau un ac cu ata. Un amic care merge mult pe mun­te ne-a zis sa luam ac si ata, in cazul in care se rupe rucsacul. Dar nu a fost cazul.” Nici socoteala de acasa, cu Goo­gle­maps in fata, nu a coincis cu situatia de pe te­ren. „Initial voiam sa mergem prin Ungaria, Aus­tria, sa trecem prin Viena, dar nu s-a legat nimic. Am stat foarte putin in orase, mai mult am fost pe autostrazi. Daca intram in orase, san­­sele sa ne mai ia cineva erau minime, pentru ca autostrazile sint la citiva kilometri distanta de acestea. Trebuie sa iti planifici mult mai bine to­tul si nu trebuie sa de­viezi de la traseu. La pri­me­le incercari totul e haotic, dar la un moment dat poa­te deveni un mod de viata.”

Florin este unul dintre putinii romani pentru care autostopul chiar a devenit un mod de viata. In 2004 a inceput sa faca autostopul prin tara si prin strainatate, iar in 2007 a facut primele incercari de a scrie un ghid al au­tostopistului pe site-ul sau: www.drum­liber.ro. Are la activ mai bine de 140 de mii de kilometri si a bifat 17 tari pe harta Europei. Pentru el autostopul e mai mult decit o metoda de a calatori ieftin. E libertate de miscare, e inter­culturalitate.

„Mergi cind vrei, unde vrei. Poti schim­ba traseul si nu depinzi de orarul tre­nu­rilor. Am cunoscut oameni foarte interesanti; cu unii chiar am pastrat legatura si ne trimitem e-mail-uri. Unii m-au invitat la masa sau acasa la ei, peste noapte. Altii m-au dus la locul de unde puteam lua urmatoarea ocazie, desi nu era in drumul lor. S-a intimplat odata in Timisoara ca soferul care ma mai luase cu alta ocazie sa ma recunoasca si sa opreasca din nou. Alta data, pe cind ma intorceam din Franta, am ve­nit 24 de ore cu un TIR. Mi s-a intimplat de do­ua ori lucrul acesta si au fost in ambele si­tuatii oameni deosebiti, cu care am avut ce povesti. TIR-ul e un mijloc de transport foarte confortabil: are doua paturi, poti sta in picioare in ca­bi­na, unele au si lada frigorifica.”