„Eu nu sunt ca ele” – 5 femei din teatru și film vorbesc despre #metoo în România

La 2 ani de la apariția #metoo, mișcarea nu a produs nici un ecou în lumea teatrală și cinematografică made in Ro, deși momentul ar fi fost propice. Cosmina Stratan, Ilinca Manolache, Mihaela Drăgan, Mihaela Michailov și Sarra Tsorakidis ne spun de ce.

elle Editorial de Paul Petrache

„În teatru e ca în trafic.' „Femeile nu pot fi regizori, pentru că ne vine ciclul și devenim isterice și prea emoționale.' „După mine a aruncat cu apă, nu m-a nimerit, a alunecat pe ea și-a căzut.' „Arta cere răni!'„Hai, mă, că și femeile știu să facă teatru!' Sunt doar câteva citate care rezumă foarte bine cum e să fii femeie și să lucrezi într-un domeniu artistic.

Agresiunea exista și înainte de #metoo. În 1993, jurnalistul Bill Marx publica în Boston Phoenix mărturia sub anonimat a 6 femei care îl acuzau de hărțuire sexuală pe Israel Horovitz, cunoscut dramaturg și scenarist. Poveștile implicau limbaj nepotrivit, săruturi cu forța (actrițelor li se spunea „să rămână în personaj'), agresiune și chiar viol. La vremea respectivă, investigația a apărut fără să facă vâlvă și să producă vreo schimbare. 24 de ani mai târziu, în plină mișcare #metoo, victimele au acceptat să vorbească on the record despre abuzuri, pentru The New York Times. De data aceasta au fost ascultate.

În martie 2017, un incident de altă natură a avut loc la premiera Rosmersholm de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Actrița Eva Imre, interpreta rolului principal, a fost bruscată de reputatul regizor Andriy Zholdak. Unii spun că, în pauza spectacolului, aceasta ar fi primit o palmă, alții că a fost „scuturată' de acesta, care nu ar fi fost mulțumit de prestația ei de până atunci. Regizoarea tehnică a sunat la 112, iar poliția a venit la fața locului. Nu s-a depus plângere. Într-o conferință de presă ulterioară, Tompa Gábor, directorul teatrului, s-a delimitat de incident, spunând că în procesul creației apar de multe ori astfel de situații conflictuale, dar nu crede că se impunea intervenția poliției. Peste 30 de actori ai teatrului maghiar au transmis atunci o declarație comună de solidarizare cu colega lor, cerând ca instituția să ia măsuri pentru evitarea genului ăstuia de comportament.

În România, cel mai vizibil efect al mișcării #metoo a fost concedierea lui Călin Ionescu (cunoscut sub numele de scenă Rimaru), pe atunci senior copywriter al agenției Centrade Cheil, după ce a amenințările și insultele pe care acesta le adresa femeilor în mod obișnuit au ieșit la iveală. Nu cred să fi existat cineva care să nu aibă o colegă, o prietenă sau o rudă care să nu fi avut o postare #metoo în acea perioadă, o poveste despre un abuz, oricât de banal (prin normalizare), iar asta spune multe.

Dar ce facem cu zona de teatru și film? Atât în cazul lui Israel Horovitz, cât și în cel al lui Andriy Zholdak, vorbim de niște artiști consacrați, considerați mentori de generații întregi, „artiști totali' care de multe ori au o „personalitate puternică'. Facultățile de artă au funcționat dintotdeauna pe un sistem în care maestrul își crește discipolii, care continuă după aceea și în mediul profesional. Iar pentru cei aflați în poziție de putere (aproape întotdeauna bărbați), actul creator poate deveni scuza unor comportamente nepotrivite. Deși povești despre tot felul de abuzuri circulă dintotdeauna, nici una dintre ele nu a ajuns publică. Iar dacă peste Ocean s-au pus pe tapet niște adevăruri și s-au luat măsuri, pentru mediul cinematografic din România mișcarea #metoo nu a însemnat mai mult decât un prilej pentru câteva glumițe obosite la gala premiilor Gopo de anul trecut.

De ce nu am avut #metoo în România? Actrița Cosmina Stratan spune:

„Cred că nu avem reflexul de a recunoaște și a atrage atenția asupra unei nedreptăți atunci când o trăim. Avem mentalitatea asta foarte prudentă și recunoscătoare când avem de lucru. E normal să fie așa, dar nu și atunci când se trec cu vederea atitudini nepotrivite sau propuneri deplasate doar ca să fim siguri că ne mai cheamă cineva și data viitoare. Mi se pare că e un domeniu în care nesiguranța locului de muncă e foarte prezentă și asta probabil forțează oamenii să fie cuminți și ascultători.'

Actrița și activista Mihaela Drăgan identifică și o altă cauză:

„Pe de o parte, pentru că majoritatea artistelor românce nu sunt feministe. În afară de compania de teatru din care fac parte, Giuvlipen, care se identifică ca feministă și romă, nu mai știu alte grupuri de arta feministă în România. Iar individual, să ieși cu o poveste #metoo nu e tocmai ușor fără susținerea și încurajarea unui colectiv. Pe de altă parte, poziția actrițelor e destul de precară în România, e dificil să îți asumi să îți pierzi locul de muncă sau să fii izolată de mediul artistic, care sigur ar fi ținut partea celui mai puternic.'

Mihaela Michailov, autoare de piese de teatru și educatoarea culturală:

„N-aș zice că mișcarea #metoo nu a avut chiar nici un efect în lumea teatrală. Cred că e nevoie să se creeze un teritoriu de siguranță și protecție ca să avem voci eliberate de teamă, voci care să își asume o poziție politică. Pentru că despre asta vorbim: despre o poziție politică de contestare a relațiilor de putere, a opresiunii, a abuzurilor normalizate. Crești cu ele de mică. Ți se par normale și traseul deconstrucției lor e dificil. Mi se pare însă că mișcarea #metoo a deschis niște cadre de discuție, a făcut ca unele teme și experiențe să se audă. Nu mi se pare puțin lucru că o serie de regizoare de teatru au contestat nominalizările la premiile UNITER dintr-o perspectivă de gen, punctând faptul că la categoriile importante nu sunt nominalizate femei. Prin acest tip de contestare s-a pus în discuție un sistem artistic profund patriarhal. Anul trecut, când am făcut mai multe ateliere în cadrul Școlii de Teatru Politic, participantele și participanții au abordat tema abuzurilor din Universități, cu accent pe componenta de gen. Sigur că nu se poate spune că mișcarea #metoo a generat un discurs angajat în teatrul din România, dar cred că a rupt puțin tăcerea. A eliberat o părticică din frică.'

Actrița Ilinca Manolache vorbește și de o altă problemă, referitoare la reacțiile celorlalte femei la adresa mișcării #metoo:

„Din păcate și femeile suferă de misoginism internalizat, din cauza unei educații misogine în care au fost obligate să mulțumească, să supraviețuiască, să fie acceptate și plăcute. Majoritatea femeilor judecă celelalte femei și au mindset-ul format în așa fel încât să facă față unei societăți conduse de bărbați. «Eu nu sunt ca ele» este o frază pe care majoritatea femeilor o spune când se referă la alte femei pe care le consideră neconforme cu standardele personale. Inferioare. Observ un pattern: acela de a judeca alte femei, de a pune blame-ul pe femeie într-o situație în care de fapt, lucrurile nu sunt așa, în care femeia este o victimă. Ideea că femeia trebuie să fie o pleaser-iță este foarte acceptată în societatea noastră. Argumentul cu: de ce purta fustă scurtă? este folosit și de bărbați și de femei. Acum doi ani, când a fost boom-ul #metoo, foarte multe femei din cercul meu considerau că toate actrițele care au depus mărturie împotriva lui Harvey Weinstein sunt reprobabile. Considerau că ele erau de acuzat, nicidecum victime. Cine le-a pus? Eu nu aș fi făcut niciodată asta. Știau clar la ce se duc. Părerea bărbaților nici nu merită să o mai menționez, că e evidentă. Niște târfe. Atunci le-a plăcut și acuma zic că de fapt nu voiau.'

„În primul rând, la nivelul comportamentelor sociale, nu e deloc creditată victima unor abuzuri. Spunem cu nonșalanță că «sigur a făcut ea ceva», că «a provocat ea cumva». Minimalizăm hărțuirea și normalizăm violența și agresiunea. Să nu uităm că în țara asta există judecători care consideră că fete de 7 ani s-au îmbrăcat provocator și i-au ațâțat pe abuzatori. În acest context, tendința generală e de a întări puterea agresorului și de a descuraja și delegitima pe cea care semnalează un abuz. Autoritatea e «carismatică» și investită cu și mai mare aroganță! Plus că, nu-i așa, arta cere răni! Geniile – bărbați adevărați, artiști totali! – au parte de toată admirație. Și dacă le mai scapă o palmă sau un abuz emoțional repetat, nu se pune, că sunt genii!', spune Mihaela Michailov

Sarra Tsorakidis, regizoare de film, despre incidentul de la teatrul din Cluj:

„Ce s-a întâmplat la Teatrul Maghiar mi se pare sinistru. Și dacă «doar a apucat-o de umeri», cum susține directorul teatrului, mi se pare strigător la cer. Și asta nu pentru că era femeie, că și dacă era bărbat mi se părea aiurea, ci pentru că eu mi-aș dori ca indivizii cu probleme serioase de temperament, care sunt imprevizibili și au toane, să nu fie lăsați să profeseze în domenii care implică interacțiunea cu alții, fără să urmeze o formă de terapie. Dacă nu ești în stare să lucrezi cu oameni și te enervezi dintr-odată, din motive subiective, mai bine faci altceva. Lucrezi de acasă, de pe computer. Poți să creezi doar în scris, poftim. Normal că trebuia chemată poliția, normal că trebuia dat afară regizorul și sincer, am mari dubii și legate de directorul teatrului, dacă așa reacționează el la violența care se întâmplă sub nasul lui. Cum ar fi fost să-i spună Evei Imre «Trebuia să joci și tu mai atentă, să nu îl provoci?»”

Cosmina Stratan a lucrat cu regizorul în cauză:

„Eu n-am avut genul ăsta de experiențe, din fericire. N-am trăit situații în care să simt că se trece de limita bunului simț. E amuzant c-ai amintit de Andriy Zholdak. După mine a aruncat cu apă, nu m-a nimerit, a alunecat pe ea și-a căzut. Nu pot să zic că m-am simțit agresată de întâmplare. Era totusi o scenă de lucru și n-a fost nimeni bătut sau agresat. Cel puțin nu cât am fost de față. Are o personalitate puternică într-adevăr și nu reacționează neapărat foarte bine în raport cu conceptele de spațiu personal sau limită. E un regizor foarte bun care poate să dea aripi actorilor la lucru, dar am avut mereu senzatia ca trebuie să fiu cu ochii în patru în preajma lui.'

Despre actul creației, ca scuză pentru abuz

„Nimic nu justifică accesele agresive: de la urlete, la lovituri. Încercarea de a motiva o violență e un abuz în sine. Am auzit persoane din lumea teatrului care, după ce au văzut spectacolul, au zis: «a meritat, e mai important rezultatatul decât procesul». Nu, nu a meritat! Iar faptul că încă se discută așa dovedește cât de eronat gândim creația artistică, anulându-i orice dimensiune etică și politică.' – Mihaela Michailov

„E o cutumă. Mi se pare pervers să scuzi un agresor îndulcindu-i personalitatea prin profesia pe care o are. Un agresor e un agresor și dacă e miner și dacă e regizor și dacă e astronaut. În momentul în care agresezi pe cineva ești agresor și orice scuză este deplasată.' – Ilinca Manolache

Apar comportamente nocive la castinguri și repetiții?

„Da, normal, de multe ori. Chiar acum lucrez la un spectacol despre #metoo și despre faptul ca această mișcare nu a avut niciun impact în România. În perioada de cercetare, am descoperit multe situații de abuz și în rândul colegelor mele actrițe. O să vorbim despre ele în spectacol, credem că e momentul să producem o schimbare. Iar dacă nu ne asumăm noi să facem asta, nimeni altcineva nu o să facă. Abia aștept să văd și să aud reacții.', spune Mihaela Drăgan.

„Trebuie să recunosc că eu am fost destul de norocoasă din punctul ăsta de vedere, însă tot n-am scăpat de câteva comentarii idioate cum ar fi că femeile nu pot fi regizori pentru că ne vine ciclul și suntem isterice și prea emoționale. Din toți regizorii pe care îi știu, cei care fac cele mai mari crize pe set sunt bărbați. Asta pentru că ei, spre deosebire de femei, nu au grija aia, să nu supere pe nimeni.', declară Sarra Tsorakidis

„Am avut parte de glumițe aparent inofensive de genul «hai, mă, că și femeile știu să facă teatru!», «ei, dar ce, nu ai umor?», de insinuări, de priviri cu subînțeles etc. Ele fac parte tot din repertoriul hărțuirii, chiar dacă sunt trecute cu vederea. Am avut nevoie de timp ca să le decodez ca atare și să le privesc drept în față.' – Mihaela Michailov

„Mă lovesc des de atitudini misogine, sexiste. În teatru e ca în trafic. E altă convenție. Totul devine permis. Așa cum în trafic ies monștrii din tine și te adresezi celuilalt participant la trafic altfel decât te-ai adresa dacă ați fi pietoni pentru că te simți apărat/-ă de scutul care e mașina în care ești, așa e și în teatru/film. Ai senzația că ești apărat de statutul de artist, că totul este permis. Dar e foarte perversă regula. Este permis doar celor care au poziția de putere.' – Ilinca Manolache

Citește și:
Premiile Gopo 2018 îți arată că noi am înțeles fix nimic din #metoo

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle