După 30 de ani: cum se vede Revoluția în filmele regizorilor români

Revoluția a fost un subiect preferat al regizorilor români tineri, iar filmele lor ne oferă tot atâtea perspective asupra evenimentelor din decembrie '89.

După 30 de ani: cum se vede Revoluția în filmele regizorilor români

Cel mai important eveniment din istoria recentă a României a fost poate și cel mai mediatizat. Se spune că în 1989 s-a transmis pentru prima dată în direct o revoluție, dar deși avem un număr mare de înregistrări din acele zile zbuciumate, lucrurile sunt în continuare foarte neclare. Totuși, avem un fapt rarisim în istoria televiziunii surprins pe camere – să vezi o execuție în ziua de Crăciun nu e puțin lucru, dar dacă o țară întreagă a asistat, pe jumătate ușurată și pe jumătate îngrozită, la procesul și împușcarea soților Ceaușescu, acest lucru nu se datorează neapărat libertății de exprimare proaspăt dobândite a televiziunii sau dorinței de a documenta istoric un moment important, ci mai degrabă propagandei repuse în funcțiune chiar din primele zile ale formării noii ordini sociale.

La fiecare sfârșit de an se discută despre confiscarea protestelor, dacă a fost vorba mai degrabă de o lovitură de stat și despre cum speranțele acelor generații s-au transformat rapid în dezamăgiri. Nu întâmplător, revoluția din 1989 a fost un subiect intens explorat în filme documentare sau de ficțiune, în chei cât mai diverse. „Încă un film despre Revoluție?, se spunea adesea pe la jumătatea anilor 2000, când mulți dintre regizorii așa-numitului Nou Val românesc începeau să dezgroape o traumă colectivă despre care s-a vorbit insuficient în manualele de istorie.

Videogramele unei revoluții

Poate cel mai relevant astfel de document rămâne filmul de montaj Videogramele unei revoluții (1992). În timpul evenimentelor din decembrie 1989, protestatarii au ocupat un studio al televiziunii de stat, transformând revoluția în cel mai de succes show. Proaspăt reîntors în țară, cineastul Andrei Ujică, împreună cu Harun Farocki, concentrează peste 120 de ore de transmisiuni video și filmări de amator în mai puțin de două ore, încercând să trateze firul roșu al evenimentelor – de la primele proteste de la Timișoara la „procesul soților Ceaușescu. Dar această compilație ambițioasă nu are doar valoare istorică, ci funcționează la un nivel mult mai subtil, analizând felul în care astfel de evenimente istorice sunt documentate de camerele de filmare. Ironia este că vizibilitatea unei astfel de „revoluții televizate nu face istoria mai clară, ci dimpotrivă – totul dă impresia unui spectacol halucinant.

Dintre filmele de ficțiune, Hârtia va fi albastră, al doilea lungmetraj al lui Radu Muntean, e și cel mai interesat de o reproducere cât mai realistă a faptelor. Soldat în termen la vremea respectivă, Muntean se apleacă asupra dramelor individuale ale celor morți în haosul general, reușind în același timp să prezinte o imagine mai largă a unui moment în care toată lumea trăgea în toată lumea. Povestea este pe cât de simplă, pe atât de percutantă: în noaptea dintre 22 și 23 decembrie, un soldat care mai are trei luni până la terminarea stagiului militar fuge la Televiziune pentru a lupta alături de popor, ajunge într-o casă pe care are impresia că o apără, dar este luat drept terorist, înainte de a fi găsit de colegii lui. Idealismul și entuziasmul lui sunt în același timp absurde și tragice, cu atât mai mult cu cât aflăm încă de la început finalul: tinerii mor secerați în fața unei mașini blindate.

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii

Într-o notă nostalgică, Cătălin Mitulescu prezintă în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii o mahala bucureșteană, unde universul micro îl reflectă pe cel macro. Eva e o adolescentă care se îndrăgostește pentru prima oară de fiul unui securist, cu care sparge din greșeală bustul lui Ceaușescu din școală. În timp ce el acceptă să-și facă autocritica, la presiunile tatălui, fata refuză și este mutată disciplinar. Împreună cu un alt băiat (fiu de disident), plănuiește să fugă din țară trecând Dunărea înot, iar în tot acest timp, fratele ei de doar 7 ani fantazează la asasinarea dictatorului, pentru ca sora să rămână pentru totdeauna alături de el. Mica apocalipsă prin care trece țara este filtrată prin ochii celor mici, pentru care vremurile acelea vor rămâne pentru totdeauna magice, iar regizorul pare să se identifice cu aceștia, reușind prin acest film să își ia la revedere de la trecut.

Revoluția a însemnat altceva pentru fiecare, iar cel mai bine afirmă acest lucru filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost? – o întrebare repetată obsesiv în studioul TV al unui mic orășel de provincie de moderator și de doi invitați care, de fapt, nu au mare lucru de spus. Simplitatea aparentă a unui film despre o emisiune în care cei trei dezbat dacă a avut loc sau nu o revoluție în capitala lor de județ ascunde de fapt cel mai empatic, dar și fără menajamente portret al unei Românii unde „nu se întâmplă niciodată nimic. Istoria nu e făcută doar de eroi, ci și de oameni care își văd, docili, de viață, pentru care cel mai mare act de rebeliune este să fure niște flori pentru a-și îmbuna soțiile. În același timp, istoria, pare că ne spune filmul, e ceva ce nu vom putea înțelege vreodată. Porumboiu nu ne propune să idealizăm Revoluția, dar nici să o uităm, ci să încercăm să o contextualizăm și să ne dăm seama, la 30 de ani după ea, ce a însemnat de fapt.

A fost sau n-a fost?

Nici Sergiu Nicolaescu, un privilegiat al fostului regim, nu a stat deoparte de acest subiect, pe care îl abordează în 15. S-a vorbit mult despre implicarea acestuia în Revoluție și despre cum s-a apropiat rapid de noua conducere a țării, acaparând cinematografia românească de după 1989, așa cum o făcuse și înainte. Venind tocmai din partea lui, un film despre victimele de la Timișoara, dincolo de calitățile estetice discutabile, este nu numai de prost gust. E de-a dreptul imoral.

În filmele regizorilor români care s-au afirmat după 2000 și care și-au trăit tinerețea (și) în perioada comunistă, relația cu trecutul nu poate fi ignorată. După o perioadă lungă de povești edulcorate sau metaforice în cinema, noii cineaști simțeau nevoia de a exorciza trecutul. Iar subiectul pare departe de a se fi consumat. La treizeci de ani de la Revoluție, avem mall-uri, concerte pop în aer liber și program TV non-stop, dar aceeași dificultate în a privi drept în ochi trecutul. Iar pentru cei născuți după 89, singurele lucruri care amintesc de acele zile sunt o mână de filme și urmele de gloanțe din pereții de lângă Universitate. Așa că încă un film despre Revoluție? Da, poate că ar fi cazul.

Puteți citi varianta integrală a articolului în numărul de ianuarie din ELLE.

Citește și:
The Irishman: În filmul lui Scorsese, DeNiro, Pesci și Pacino nu e loc pentru femei

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din lifestyle