Despre ultimul monument din București… sau avatarul unei societăți confuze (de Razvan Deju)

În plimbările noastre, căutăm să vedem orice urmă lăsată de om care ne vorbește despre un anumit moment al civilizației. De la distanță, putem citi orașul ca fiind acea așezare umbrită, aproape bântuită de trecut...și validată de același trecut.

Despre ultimul monument din București… sau avatarul unei societăți confuze (de Razvan Deju)

Timpuriu sau apropiat, trecutul nu ni se arată niciodată instantaneu, ci mai degrabă prin frânturi. Ele pretind de la început privirea noastră, o disponibilitate de a le interoga, descompune și recompune.

Refuzându-ne tonurile romantice, ne vom referi la unul dintre aceste fragmente care vorbesc despre identitatea unei culturi: monumentul. Generic, monumentul ne situează și ne reperează, ca un far în masa densă a orașului, rămânând artefactul capabil să imortalizeze și să perpetueze un moment.

Totodată, etimonul „monere' ne previne că noțiunea de „monument' ține în ea și un soi de nostalgie pentru viitor, având puterea de a „sfătui', de a „avertiza', deschizându-ne astfel privirea spre ce va veni.

Într-o societate care cultivă poluarea vizuală, sufocarea de orice fel, trivialul și platitudinea, orice manifestare de artă publică poate reprezenta o formă de rezistență…de aici, un posibil magnetism.

Zilele trecute un eveniment ne-a perturbat cotidianul: în București s-a ridicat, peste noapte, un obiect în spațiul public, marcă a Universității Bioterra. Pentru a împărtăși experiența, în lipsa unei estetici normate, ne vom sprijini pe interpretare în evaluarea operei sculpturale, desigur, fără a pretinde că îi stabilim valorea reală.

Lăsăm, deci, opera să ni se arate.

Sub forma unui soclu erect învelit în plăci ceramice și atent vegheat de sculpturi alegorice din bronz și marmură, monumentul stă puternic înfipt în fața unei universități și mascat în spatele unei inițiative care „nu face rău nimănui'. Străfulgerați, ridicăm privirea spre palierele superioare. Pesemne, sculpturi aduse din India și Tailanda hrănesc gustul popular al unui director, doctor și autor.

Monumentul pare să reflecte perfect universul învățământului superior privat: o mască nefericită, distorsionată, stâlcită, care ascunde o societate în care justificarea unor sume de bani reprezintă singurul orizont. Un sistem privat, care privează la rândul lui scena orașului de orice urmă de normalitate. Într-un moment în care școlile de artă chestionează și reinteroghează temele subiectivității, evaluării și interpretării, ne întrebăm cât mai cântărește privirea noastră atunci când, pentru un autor al momentului, „globul pământesc reprezintă pământul pe care trăiește omul'. Trecem fără remușcări peste efortul de a descifra vreun înțeles criptic și încercăm să reperăm, totuși, posibile valențe ale acestui artefact. Nu întâmpinăm mari dificultăți, monumentul fiind iarăși înarmat cu o mare doză de autodescriere: „Loc de întâlnire, sfătuire, schimb de opinii și decizii pentru progresul învățământului de toate gradele, privind promovarea unui învățământ modern, dinamic și aplicativ.'

Îngenunchem deci în fața descrierii gravate în marmură și căutăm curioși locul descris. Suntem stângaci în a-l repera, dar avem siguranța că rezidă undeva printre printre arborii de tuia care flanchează soldățește incinta, leii emfatici, vulturii înlemniți sau printre fecioarele turnate în bronz, cu postura unor pseudo-cariatide care susțin felinare. Toate astea, plasate maladroit într-o babilonie bine armată, proptite într-o opera virilă care va rodi mulți ani de-a rândul, înfruntând vitejește orice urmă de firesc și de civilizație. Complet demontați, reușim totuși să ne debarasăm de substraturile îndoielnice și să degajăm falsa încărcătură simbolică, inutil dramatizată și contaminată ideologic. Simțim participarea noastră inutilă și ne întoarcem privirea pentru a evita confruntarea cu acest personaj carnavalesc.

În sfârșit, ce supraviețuiește din sensul originar al unui monument? Despre ce trecut va vorbi această arătare, ce anume prevede această schimonositură? Nimic mai mult decât momentul în care o lume pestriță va trona, având într-o mână, printre altele, puterea de a orna Bucureștiul după gust, asemenea propriei sufragerii. În lipsa altor perspective, rămâne de văzut dacă obiectul va constitui subiectul de studiu al unor viitoare generații, bulversate de bizareria orei actuale și, probabil, distrate de caracterul zeflemist al acestor demonstrații.

Acum nu ne rămâne decât să construim un refugiu, departe de contemporaneitate, într-un eventual extra-muros extern acestei realități grotești. În lipsa reperelor, încotro?

Foto: Orasul lui Bucur (http://orasulluibucur.blogspot.ro/).

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle