Despre părinți, copii și limite

Care este importanța sau semnificația limitelor în creșterea și educarea unui copil? De ce mulți dintre copiii de astăzi par niște cópii comportamentale ale micului Goe? Suntem o generație de părinți permisivi? Am încercat să răspundem acestor întrebări cu ajutorul psihologului Ana Pantazescu-Ana.

Despre părinți, copii și limite

Oare acea nevoie de compensare și pansare a propriilor răni ne face mult prea permisivi? Și, în vreme ce reproșăm copiilor că „întind coarda, noi înșine jonglăm cu limitele și ne imaginăm că am descoperit conceptul-minune, care va aduce echilibru în viața noastră de familie și ne va face dreptate ca părinți: „limitele mai laxe. Tot Ana Pantazescu-Ana mă ajută cu lămuriri: „Limitele sunt limite. Ele nu sunt flexibile sau inflexibile, ele trebuie să fie constante și să existe. Dacă azi îl lăsăm pe copil în nisip să se joace, dar mâine îi interzicem, îl bulversăm. Dacă un părinte spune un lucru, și celălalt părinte trebuie să spună același lucru, de la bunici la bonă, ori de câte ori se ivește situația care impune regula sau limita. Când există discrepanțe de genul acesta, mesajul transmis este că noi, ca adulți, nu putem fi de încredere, din moment ce ne tot schimbăm părerea. Referitor însă la ce conține limita, ea nu trebuie să fie una autoritară sau, mai bine zis, una care, de fapt, apără nevoia părintelui, și nu a copilului. Tu, ca părinte, este necesar să impui limite, dar niște limite sănătoase și explicate. O limită nu este sănătoasă dacă este urmată de: «Pentru că așa am spus eu!». Copiii noștri nu sunt niște roboți în care introducem comenzi și ei le execută. Atâta timp cât explici limita și răspunzi la acel «De ce?», este în regulă.

Însă dacă nu avem așa ceva, cel mic poate să înțeleagă că i se cuvine totul, că cei mari nu au drepturi, dorințe sau nevoi, ci numai el. Dar și cei mari au drepturi, dorințe și nevoi. În momentul în care le neglijăm, îl învățăm pe cel mic că restul lumii nu are drepturi, dorințe și nevoi, și de aici că nu are nici o responsabilitate față de nimeni!.

Nu trebuie să fim dictatori, dar nici supuși

Așadar, ar trebui să ne alarmăm dacă avem un copil care ar putea fi descris ca „neascultător, „obraznic, „incapabil să se supună regulilor?

Ei bine, nu neapărat, ci mai degrabă să ne punem noi niște întrebări. „Copiii nu sunt obraznici, neascultători sau nu respectă regulile fără motiv. Ei caută ceva, fie atenție, fie siguranța că sunt priviți, că ei contează, că există! Au o nevoie care nu este îndeplinită. Dacă scrii la laptop acasă și cel mic vine și te trage de mână să vă jucați și îi spui că nu acum, că tu lucrezi, și el tot insistă, iar și iar, este posibil să spui că este neascultător și obraznic, că nu face ce îi spui; însă, la fel de bine, și tu, ca părinte, ești «neascultător» și «obraznic», pentru că nici tu nu faci ceea ce el îți cere. Nu spun acum că, de fiecare dată când cel mic îți cere ceva, să-i dai, dar, în exemplul dat, copilul îți cere, de fapt, atenție. Tot ce trebuie să faci este să-i recunoști asta. Poți spune: «Îmi dau seama că vrei să ne jucăm și că nu ne-am văzut astăzi mai deloc, și eu vreau să petrecem timpul împreună. Mami (tati) are de lucru. După ce voi termina treaba, promit că ne vom juca ce vrei tu. Cum ți se pare?». În felul ăsta învață că, uneori, mai avem și responsabilități, că putem să amânăm plăcerea, că el contează și are posibilitatea de a alege, și că poate să aibă încredere în oameni. De ce? Pentru că, după ce terminăm treaba, chiar dacă cel mic plânge și se supără (e dreptul lui până la urmă!), chiar ne jucăm cu el. O promisiune făcută unui copil trebuie respectată, spune Ana Pantazescu-Ana.

Recunosc că sunt momente în care mi-aș dori ca Ana să-i semene mai mult Crinei de acum 30 de ani. Să aibă caiete ordonate, să fie preocupată de școală, să fie premiantă, să nu pună la îndoială tot ce-i zic adulții din jur, să răspundă politicos, să facă ce i se spune. Pentru părinții mei cred că am fost un copil tare comod. Dar mai știu că asta m-a costat multă muncă cu mine însămi la maturitate, ani buni în care am luptat să scap de timiditate, de ideea că orice nu merge bine e vina sau responsabilitatea mea, de neputința de a-mi exprima răspicat nemulțumirile și de a-mi cere drepturile.

„Dacă vorbim de acel copil cuminte care cere voie părinților să facă orice, nu este tocmai bine pentru viitorul adult. Acest gen de comportament «Am voie să…?», «Pot să…?» ascunde, de fapt, un copil dependent care face totul pentru el, pentru părintele prea strict, cu prea multe reguli autoritare, impuse cu frica de pedeapsă. Acești copii învață să ceară voie pentru orice, chiar și pentru «a putea». Învață că nu pot să facă singuri, și că dacă cumva pot să facă, trebuie să ceară aprobarea. Imaginați-vă cum ar fi ca un adult să ceară voie să se ducă la baie, sau să mănânce, sau să ia un șervețel de pe masă și să nu facă asta până când nu primește orice fel de aprobare, în loc să spună: «Am nevoie de un șervețel, îmi dai pachetul, te rog?».

Important este să reținem că cei mici au nevoie de reguli, de limite bine trasate, nu arbitrare, explicate și consecvente. De asemenea, au nevoie de un părinte care să le ofere atenție, iubire necondiționată și care să empatizeze cu ei și să le îndeplinească nevoile, să-i facă să simtă că sunt ascultați, iubiți și înțeleși. Mai mult contează să le arătăm căldură sufletească decât să le fim dictatori sau, mai rău, supuși!

Așa că, ori de câte ori copilul tău se va tăvăli într-un magazin sau îți va răspunde obraznic, amintește-ți că n-are cu adevărat nevoie nici de înghețată, nici de o păpușă Barbie, nici de un telefon nou. Are nevoie de dragoste și de un „Nu rostit cu fermitate. Iar două lingurițe de înghețată înghițite de copilul tău ca un capriciu nu-ți vor astâmpăra ție pofta de pâine proaspătă pe care ai simțit-o cu zeci de ani în urmă.

Citește și:
Despre mintea goală a adulților și stomacul gol al copiilor

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle