Demnitate în hârtii de 10 și de 5 lei

Sătptămâna trecută a circulat pe Internet povestea tânarului venit să-și viziteze tatăl la Spitalul Municipal din Câmpina, bătut de angajatul firmei de securitate care asigura serviciul de pază al spitalului. Motivul: o altercație între cei doi, pornită de la faptul că vizita nu era în intervalul reglementat de conducerea spitalului pentru vizitarea bolnavilor.

Demnitate în hârtii de 10 și de 5 lei

V-am relatat pe scurt cele întâmplate și nu am pretenția unei relatări jurnalistice. Vă spun din capul locului că nu am verificat știrea din trei surse. Nu am vorbit cu tânărul care a fost lovit, cu angajatul care a făcut exces de zel, degenerat în vătămare corporală, care s-a ajutat de înjurături, baston și spray lacrimogen (deși știa că este filmat). N-am vorbit nici cu directorul spitalului, care a promis că va demara o anchetă internă (conform declarațiilor apărute ulterior în mass media).

Am văzut înregistrarea și pot să vă spun că agentul de pază știa că e filmat, dar nu s-a sinchisit de asta. Pentru el era mai important că cineva a cutezat să-l înfrunte și să nu plătească cei 5 lei care permit accesul vizitatorilor și în afara orelor de program. Așa cum făcuseră mulții vizitatori care, conform spuselor martorilor, populau la acea oră saloanele spitalului.

Această întâmplare mi-a adus în minte alte situații, în care nu am fost o jurnalistă care trebuie să verifice o știre din trei surse, ci ruda unui bolnav care a simțit pe propria piele ce înseamnă umilința. Umilința de a cere să fii alături de un membru al familiei, de un om pe care îl iubești, care se zbate între viață și moarte, dar care o face în afara orelor de vizitare. Umilința de a scoate 5 lei pentru agentul de pază de la poarta spitalului și alți 5 lei pentru cel de la intrarea în spital. Și alți 5 lei pentru liftieră. Și 20 de lei pentru asistenta de pe tură, ca să te lase să intri în salon. Și alți 10 lei pentru infirmieră, ca să schimbe așternutul ponosit și cu pete cu unul la fel de ponosit, dar cu mai puține pete.

Umilința de a te interesa la ceilalți pacienți cât să dai la medicul de secție, la asistenta șefă, la anestezist, la chirurg, la mâna a doua, la asistenta de la terapie intensivă, la anatomo-patolog. Umilința de a se vorbi cu tine ca și cum ești acolo să încurci personalul medical, din munca căruia oricum nu te duce capul să înțelegi mare lucru, și nu pentru a fi alături de un om bolnav, speriat și care are nevoie de sprijin și informații. Umilința de a auzi cum personalul medical vorbește cu bunicii tăi cu apelativul „mamaie' și „tataie', și nu dintr-o prea mare familiaritate, ci pentru că rar vei auzi un cadru medical adresându-i-se unui pacient cu apelativul „doamnă', „domnule', indiferent de vârstă. La fel stau lucrurile și în maternități sau în spitalele de pediatrie unde toată lumea ți se adresează cu apelativul „mamă': „Mamă, dezbracă copilul!', „Mamă, uite rețeta!', „Mamă ai înțeles?'. Nu, sincer nu am înțeles. Dar cine mai îndrăznește să întrebe? Doar pentru asta există Internet, consultații private și clinici particulare (pentru cine și le permite). Pentru restul… Doamne ajută!

Întotdeauna te simți în spitalele din România ca și cum ai deranja personalul. Ca și cum dorința ta, absolut justificată, de a afla informații este un amestec de impertinență și incultură. Ca și cum ar trebui să stăpânești păsăreasca medicală a unei boli despre care până mai ieri poate nu știai că există, iar acum afli că-ți poate curma viața în câteva luni. Ți se răspunde la întrebări adeseori în doi peri și doar dacă ai fost suficient de stoic și umil încât să stai cu orele în fața cabinetului vreunei somități excentrice, de genul profesorului Lucan.

Dar intenția mea nu este să vorbesc aici despre Lucanii și Burneii din medicină, pentru că știm că există. Ci despre oamenii din sistem, aceia la care ar trebui să găsești umanitate și empatie, dar care par să fi devenit cu totul imuni la durere și suferință. O imunitate cauzată, pare-se, de salariile prea mici, de orele interminabile și condițiile mizerabile de muncă. Totul pare să aibă o cauză, însă nu și o rezolvare. Ne cutremurăm când citim că un tânăr care a fost cu mâncare la tatăl său este luat la bătaie de paznicul spitalului pentru că a refuzat să plătească un fel de taxă de protecție. Ne cutremurăm când citim cum sunt tratate lăuzele în maternități și viitoarele mame în sălile de naștere. Ni se strânge carnea pe noi când citim mărturiile supraviețuitorilor din Colectiv și poveștile celor care au fost salvați din flăcări, dar cărora le-au venit de hac bacteriile și mizeria din spitale. Ne cutremurăm, dar continuăm să dăm infama banconotă de 5 lei atunci când ne vine rândul cu o boală. Ca să ne facem umilința un dram mai suportabilă.
..
Am să închei acest text cu o mică istorie personală: atunci când m-a sunat un prieten al soțului meu să-mi spună că lui Alexandru i s-a făcut rău și este la urgență, eram la serviciu. Colegele mele s-au mobilizat și în câteva minute au strâns câteva sute de lei. „Ia-i, o să ai nevoie!'. Cu o brumă de luciditate și pragmatism am zis: „Puteți să-i schimbați la casierie? În hârtii de 10 și de 5'.

P.S. Acest articol nu este despre medicii și profesioniștii din sistemul sanitar din România, pe care îi respect și cărora le cer scuze dacă textul meu îi va leza într-un fel. Îți cer scuze și ție, mama, pentru că știu cu câtă dăruire muncești și la vârsta asta.

Citește și:
Păcat de el, băiat tânăr!

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle