De ce blamam victimele? (de Patricia Luiza Blaj)

Ne-am obisnuit sa cerem socoteala si sa blamam victimele pentru ca s-au pus singure in pozitii vulnerabile. Patricia Luiza Blaj analizeaza acest fenomen atat de nociv.

De ce blamam victimele? (de Patricia Luiza Blaj)

Am inteles conceptul asta de mica. Eram prin clasa a sasea cand o profesoara mi-a spus ca e vina mea ca am fost agresata. Ma imbracam ciudat pentru Romania de acum 9 ani, de fapt sunt destul de sigura ca si acum sunt ciudata pentru multi. Aveam o fusta de scolarita pana aproape de genunchi, cu carouri alb negru si sosete inalte pana peste genunchi, una in dungi albe si negre, alta in dungi negre cu rosu. Faptul ca un baiat cu un an mai mare nu mi-a agreat tinuta l-a convins ca e in regula sa se furiseze prin spatele meu cand eram in mijlocul curtii scolii si sa imi ridice fusta in vazut tuturor. Am fugit plangand la profesoara de serviciu, care era si diriginta lui, careia i-am povestit printre lacrimi umilinta mea. S-a uitat la mine de sus pana jos si mi-a spus pe un ton sec: Pai uita-te la tine cum arati, la ce te asteptai?'.

Aceasta dubla umilinta e probabil unul dintre momentele pe care mi le voi aminti foarte clar toata viata. Nu pentru ca inca sufar de pe urma lui, dar pentru ca a fost unul dintre momentele definitorii pentru experienta mea in gimnaziu. De foarte multe ori simteam inauntrul meu ca ce se intampla nu e in regula, ca e o nedreptate fata de mine, dar nu ziceam nimic pentru ca destula lume avea o problema cu mine. Simteam foarte des acest conflict intre a face ceea ce simteam eu ca trebuie, a-mi face dreptate si a sta linistita pentru a nu atrage si mai multa atentie asupra mea.

Atunci cand profesoara a dat vina pe mine, nu am zis nimic. M-a suparat in schimb foarte tare, pentru ca si la acea varsta imi dadeam seama ca ceva nu e in regula. Cum sa justifici faptul ca cineva mi-a facut rau, m-a umilit intentionat, cu faptul ca eram imbracata intr-un anumit fel, considerat de ei ciudat? Si spun ciudat pentru ca mi se pare aiurea sa ma gandesc ca o femeie trecuta de 40 de ani ar fi putut considera ca o fata de 13 ani e imbracata provocator sau in orice fel erotic. Pana la urma, profesoarele sunt acolo drept model pentru noi, iar pe langa asta au datoria sa ne protejeze, asa ca nu intelegeam de ce acea femeie a ales sa il protejeze pe cel care imi facuse rau. Si daca nu o luam din prisma emotiilor mele, sunt sigura ca existau reguli in regulamentul scolii legate de modul in care un elev trebuie sa ii trateze pe ceilalti, in schimb nu cred ca exista o regula pe care sa o fi incalcat eu.

De-a lungul anilor, m-am mai lovit de genul acesta de gandire. Cand vorbeam despre lucrurile care mi s-au mai intamplat, primeam comentarii cum ca nu ar fi trebuit sa merg printr-un anumit loc daca nu voiam sa vad barbati masturbandu-se (locurile in care vazusem au fost centrul Clujului sau parcul din cartierul in care locuiam), sau ca nu ar trebui sa le dau importanta. Intr-un fel sunt de acord ca e alegerea mea cata putere le dau acestor intamplari asupra vietii mele. In schimb, cred ca mai degraba trebuie sa vorbim despre faptul ca unii barbati considera ca e ok sa se masturbeze in public, nu despre alegerile si setarea mea mentala. Pentru ca nu e vina mea ca ei fac asta si nu am nici o indatorire sa trec peste. Din cate stiu, nu exista vreo lege care sa spuna ca femeile trebuie sa nu acorde atentie ocazionalului masturbator pe care il intalnesc pe strada, in schimb sunt sigura ca exista legi in legatura cu actiunile lor.

Ei sunt cei care imi incalca mie drepturile si libertatea, asa ca de ce vorbim despre mine? Da, eu sunt responsabila pentru propria mea viata si propria fericire, nu pot schimba alti oameni, dar de aceea exista legi si politie, ca eu sa nu trebuiasca sa decid daca dau acestor intamplari importanta sau nu. Pentru ca rendez vous-urile cu masturbatori nu sunt un lucru normal si nu ar trebui sa existe. Punct. Nu e nimic de discutat mai mult.

Desi pot spune ca abuzurile prin care am trecut m-au traumatizat intr-o anumita masura, in acelasi timp ma consider norocoasa. Experientele mele intra la categoria hartuire, asa ca faptul ca unele persoane considera ca a fost vina mea nu face decat sa ma irite. Violul, in schimb, este invaluit oricum de rusine, iar cand o victima este blamata pentru actiunile agresorului, acel sentiment se adanceste. Aici si motivul pentru care victimele de multe ori nu vorbesc despre agresiuni – rusinea, combinata cu faptul ca sistemul legislativ si politia in tara noastra sunt, de multe ori, apa de ploaie si nu le ofera o reala protectie sau solutionare.

Aud des oameni care blameaza victimele, chiar si in cercurile educate in care ma invart. Poate mai putin atunci cand vine vorba de viol, in schimb de foarte multe ori pe buzele oamenilor sta dar de ce nu pleaca daca o bate?' atunci cand vine vorba de violenta domestica. Bineinteles, tot acesti oameni sunt apoi socati cand le spun cum ca in Romania, in mai bine de jumatate din judete, nu exista adaposturi pentru victime ale violentei domestice. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca in mediile in care incidenta e cea mai mare, membri ai familiei de cele mai multe ori refuza sa ajute femeile & copiii lor pentru ca e o rusine sa iti parasesti sotul si sa destrami familia, chiar daca risti sa fii omorata in bataie. E, in orice caz, o discutie mult mai complicata decat o fac unii sa para.

Am mai vorbit despre empatie si ca acest simplu sentiment ar schimba mult fata Romaniei daca am putea cu totii sa il dobandim peste noapte. Din pacate nu se poate. Nici eu nu inteleg anumite lucruri, sau deciziile pe care le iau unii oameni, dar din dorinta mea de a nu mai judeca oamenii, mi-am impus sa nu mai critic daca nu m-am aflat vreodata in exact aceeasi situatie.

Personal, nu stiu ce te motiveaza sa alegi sa iei partea unui om care raneste intentionat alt om. Poate e mai usor sa crezi ca cineva are o anumita parte din vina, decat sa accepti ca exista oameni atat de cruzi si rai, care considera ca detin drepturi asupra corpului si integritatii altei persoane. Ne petrecem atat de mult timp cautandu-le agresorilor scuze si invatand femeile cum sa se imbrace sau cum sa se comporte asa incat sa nu si-o caute'. Cred ca acel timp ar fi mult mai bine investit in a invata pe toata lumea ce inseamna empatia, iar pe baieti ce inseamna respectul si consimtamantul. Si, poate, dupa ce ne ocupam de oamenii din jurul nostru, sa cerem si statului sa ne respecte intr-atat incat sa se asigure ca suntem protejate si ca avem o reala posibilitate de a face o alegere, nu doar vorbe in vant.

Citeste si:

In atentia femeilor impotriva #MeToo

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
evedete.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle