Confesiune: Unde este acasă?

România se confruntă cu o criză a migrației – și nu din cauza celor care vin, ci a celor care pleacă. Un om care a plecat îți explică motivele pentru care, fără să îi fie defel simplu, a ales să nu mai considere această țară acasă

Confesiune: Unde este acasă?

Deși nu sunt o persoană religioasă, în ultimii ani, Paștele și Crăciunul au ajuns să însemne foarte mult pentru mine, pentru că au rămas singurele evenimente în care îmi văd toată familia și de la care simt că nu pot să lipsesc. Totuși, anul acesta am decis să sărbătorim Paștele cu o săptămână înainte, nu pentru că am fi atât de nerăbdători să ciocnim ouă, ci pentru că altfel eu nu aș putea veni acasă. Cum în țara în care locuiesc majoritatea oamenilor sărbătoresc Paștele catolic, am putut face rost de două zile libere numai atunci, prilej ca să vin în țară pentru un weekend prelungit. Și sunt sigură că eu sunt unul dintre cei norocoși – zeci de mii de români nu au cum să vină în țară pentru Paște, oricând ar fi acesta. De fapt, mulți nu au cum să vină în țară și punct, pentru că trimit toți banii extra aici, la rămășițele de familii ai căror membri se zdrobesc zilnic la diverse job-uri pentru salariul minim.

În mod cert ați auzit de statisticile care arătau că România, între 2010 și 2017, a fost părăsită de nu mai puțin de 3,4 milioane de locuitori, aceștia reprezentând 17% din întreaga populație. Singura țară care a depășit acest număr este Siria. Siria, țara unde au loc dezastre umanitare și războaie. În România nu se întâmplă nici pe departe ceva de asemenea magnitudine. Totuși, de ce au fugit milioane de oameni ca în plin război?

Am 20 de ani. Acum doi ani am decis să îmi iau inima în dinți și să plec singură în Olanda la studii și către o viață plină de posibilități, la care tânjeam. Am vrut să îmi părăsesc familia, țara unde m-am născut și tot ce îmi era cunoscut? Nu. Bineînțeles că mi-ar fi fost mai ușor să rămân acasă, să aștept ca mâncarea să apară în mod magic în frigider, să mă trezesc cu un teanc de haine frumos călcate pe pat, să pot să conduc unde am nevoie, să mă ajute tata de fiecare dată când ceva se strica și habar nu aveam ce unelte să folosesc și să mă țină mama în brațe de fiecare dată când merge ceva rău. În schimb, am simțit atât de tare că nu aș putea avea în România viitorul pe care mi-l doresc încât am plecat într-o țară în care nu mai fusesem de zece ani, despre care nu știam prea multe, a cărei limbă guturală nu o vorbeam și unde nu cunoșteam pe nimeni.

Aceasta este, pe scurt, numai una dintre cele 3,4 milioane de povești. Și nu este vorba numai despre cei care pleacă, ci și despre milioanele care rămân cu lacrimi în ochi la aeroport și care așteaptă o dată la câteva zile un mesaj, un apel, un Skype, orice.

Dacă ați crezut că poveștile tragice despre migrație s-au încheiat cu cei care au plecat în Spania, Italia sau Franța pentru că salariul din România nu era suficient pentru a hrăni toată familia, ei bine, țara noastră experimentează în ultima perioadă încă un val de migrări: cel al oamenilor care au făcut școli superioare și care nu se regăsesc în posibilitățile profesionale autohtone și cel al studenților care au ales să plece la facultate în Marea Britanie, Statele Unite, Danemarca sau Olanda, încurajați de o diversitate mai mare de opțiuni și de reputații academice mai bune. Au plecat părinți, prieteni, colegi de birou, oameni apropiați.

De ce am plecat? De ce au plecat atâția?

Să începem cu câteva date: România înregistrează al treilea cel mai mic salariu minim pe economie din Europa, un echivalent net a 249 de euro pe lună. Adică mai puțin decât ceea ce primesc studenții care fac internship-uri part time în vestul continentului. Tot la nivel european, România este țara în care se înregistrează în spitale cele mai multe decese care ar fi putut fi evitate, fiind de asemenea și țara care deține recordul pentru mame minore, cu vârste între 10 și 17 ani. Mai mult, România este printre codași și la capitolul infrastructură, având numai 746 de kilometri de autostradă dintr-un total de peste 86.000. Prin comparație, Spania, o țară de aproape două ori mai mare ca România, are de șaisprezece ori mai mulți kilometri de autostrăzi. România, deși are unii dintre cei mai inteligenți elevi și studenți din Europa, are al doilea cel mai prost cotat sistem de învățământ de pe continent, ancorat în aceleași opere și convingeri de câteva decenii. Așadar, cu un sistem medical aproape de colaps, cu investiții minime în educație, cercetare și viitorul tinerilor, cu salarii care obligă oamenii să se angajeze în mai multe locuri în același timp și cu un plan încet și anevoios de dezvoltare a infrastructurii, poate că nu ar trebui să ne mire ultimele sondaje, care arată că unul din cinci români cu vârsta între 25 și 40 de ani locuiește și muncește în afara țării pentru o perioadă mai lungă de un an.

Evident, instabilitatea politică recentă nu ajută, schimbările frecvente ale prim-miniștrilor din ultimul an (suntem la al treilea, dacă ați pierdut numărătoarea) fiind dăunătoare pentru consecvența deciziilor și direcțiilor guvernamentale. Cu fiecare guvern schimbat înainte de termen, suntem mai departe de echilibrul necesar pentru a repune țara pe picioare. Totuși, mobilizarea curentă a societății în lupta anti-corupție, împotriva abuzului de putere care a convins zeci de mii de români să protesteze în frig, chiar și la temperaturi cu minus, este un semn pozitiv și încurajator că românii încă nu s-au dat bătuți și că din ce în ce mai mulți realizează că trebuie să își facă vocea auzită și, mai mult decât atât, să treacă la acțiune.

Poate că în România nu are loc un război ca în imaginile pe care le vedem din Orientul Mijlociu, dar cu siguranță are loc un război politic. Și, ca într-un basm, Binele și Răul se luptă pentru supremație. Problema în basmul românesc este că nu avem siguranța că Binele ar avea puteri suficiente să învingă, iar protagonistul eroic al poveștii este de negăsit. În plus, să fim sinceri, așteptarea ca un singur erou să se lupte cu toți balaurii și să îi înfrângă nu este realistă. În basmul românesc contemporan, trebuie să ne luăm cu toții rolul de eroi dacă vrem să mai avem un loc pe care să îl numim Acasă. Până la urmă, unde este Acasă? Și ce mai înseamnă Acasă? Apartamentul sau casa unde am copilărit? Casa părinților? Patul unde ne întoarcem seara? Locul unde ne petrecem cel mai mult timpul? Țara unde plătim taxe? Sau România?

Dacă vrem ca Acasă să fie undeva în România, trebuie să începem să facem pași înspre a schimba țara într-un loc pe care să îl admirăm, într-un loc în care să aspirăm să ne întoarcem și chiar și într-un loc pe care alții să îl respecte și să îl trateze drept reper. Cum putem face asta? Acționând conștient pentru ca azi să ne comportăm mai bine ca ieri. Ajustându-ne atitudinea superioară, pentru că nu suntem mai presus unii de ceilalți. Implicându-ne civic în cartierul, orașul și comunitățile noastre – luându-ne țara în propriile mâini. Trăgându-ne la răspundere reprezentanții. Participând în discuții mai mult sau mai puțin comode cu oameni care nu ne împărtășesc opinia și încercând să îi înțelegem. Și cel mai important, oriunde am fi, ieșind mereu la vot.

Poate că într-o zi, în viitor, voi numi din nou România acasă. Și poate că în acea zi voi spune asta cu mândrie. Cu mândria că mă identific cu țara mea, cu valorile ei și cu direcția ei.

Citește și:
8 lucruri care mă enervează la învățământul românesc

Text: Laura Ghitoi
Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle