Confesiune: De ce mi-am pus silicoane la 25 de ani

La doar 25 de ani, am luat decizia „majoră” de a-mi altera corpul, am zis „Doamne-ajută” și mi-am pus silicoane.

Confesiune: De ce mi-am pus silicoane la 25 de ani

Cunoaștem deja stereotipul femeii cu silicoane: de cele mai mult ori ne imaginăm o blondă platinată (nu știu să vă spun de ce, dar asta am aflat când mi-am întrebat prietenii cum își imaginează ei o tipă cu sâni falși), care poartă măsura 34 – sau, hai, 36, în cel mai rău caz –, înaltă, îmbrăcată de obicei sumar și nu foarte inteligentă. Un stereotip negativ, ca multe altele. Și, în același timp, la fel de neadevărat – mai ales că, spre exemplu, eu nu cred că mă încadrez în nici unul dintre standardele menționate mai sus: am 1,65 m, port măsura 38, am părul destul de scurt și destul de distrus ș.a.m.d.

Poate că ăsta e și motivul pentru care lumea din jurul meu nu bănuiește că am, într-adevăr, silicoane. Poate că din această cauză își permit și glumițe referitoare la femeile cu implanturi mamare, la care se presupune că ar trebui să râd sau să reacționez cumva. Cu toate astea, eu tac de fiecare dată.

De ce tac, te întrebi? Tocmai datorită percepției pe care ți-am descris-o mai sus – pentru că mi s-a spus de-a lungul vieții că femeile cu silicoane sunt ori femei ușoare, ori obiecte sexuale fără creier, ori sunt femei extrem de nesigure, care acum își poartă neîncrederea în sine pe piept. Iar eu, în mod cert, nu am vrut să fiu catalogată așa. Dar hai să o luăm de la început, ca să înțelegi experiența asta prin prisma unei femei care a făcut pasul cel mare și a apelat la chirurgia estetică.

Prima dată când mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu sânii mei a fost prin liceu. Nu erau doar mici, ci mi se părea că au și o formă ciudată. Pe lângă asta, în liceu aveam oricum câteva kilograme în plus, iar corpul meu, per total, nu părea bine proporționat. Nu am luat, totuși, în seamă, până când am început să le văd pe colegele mele, în vestiar, înainte de orele de sport. Mi-era rușine să mă uit, dar în același timp eram și curioasă, așa că am analizat un pic diferitele perechi de sâni care se perindau pe acolo – timid, naiv. Așa am realizat că, da, chiar era ceva în neregulă cu sânii mei.

Nu știam eu atunci cum să pun problema, însă ulterior am învățat că erau sâni tubulari – ceea ce se traduce prin faptul că baza sânului este prea ridicată, iar jumătatea inferioară nu este deloc bombată, ca la un sân „normal“, iar asta creează impresia unui sân triunghiular, dacă poți să îți imaginezi așa ceva. Am încercat de-atunci tot felul de remedii băbești, tot felul de pastile și suplimente alimentare și cred că a cheltuit mama o grămadă de bani ca să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. De reținut, însă, este faptul că această nemulțumire nu a venit în nici un fel din afară, nu existase nici un bărbat care să-mi fi zis ceva sau care să fi acționat în vreun fel încât să declanșeze ura pe care o căpătasem față de sânii mei.

Încet-încet, însă, ea se agrava în fiecare zi. Pur și simplu nu înțelegeam de ce nu se dezvoltă așa cum trebuie. Știam că e vorba de o anomalie, dar mă gândeam că, na, mai e timp să se așeze în forma corectă. Cu toate astea, nu s-a întâmplat niciodată.

În facultate, am dat peste bărbați care mi-au spus că preferă sânii mici, cum îi aveam eu, însă nu m-a liniștit deloc gândul ăsta. Nici chiar întreaga mișcare de „acceptare a propriului corp“, care tocmai începea să capete glas pe atunci, nu m-a convins să mă calmez. M-am decis la un moment dat că o să apelez la implanturi și am vorbit cu mama, care, deși extrem de reticentă și, pe alocuri, dezamăgită, a acceptat să mă ajute, odată ce terminam cu facultatea.

Așa se face că, anul trecut, ajunsă înapoi acasă, am reluat conversația. De data asta, nu a mai mers atât de bine: nu credea deloc că e o idee bună, iar eu, dezamăgită la culme cum eram, ajunsesem să plâng destul de des noaptea, când îmi aduceam aminte de sânii mei de-a dreptul „diformi“. Sau de fiecare dată când îmi făceam duș. Sau când mă îmbrăcam. Înțelegi tu, plângeam mult.

Iubitul meu de la vremea aceea nu înțelegea disperarea asta a mea, la fel cum nici prietenii mei nu mă înțelegeau și nici părinții, în continuare, nu puteau să înțeleagă. Și, la drept vorbind, acum, că m-am apucat să vorbesc despre asta, îmi dau seama că poate exageram și eu un pic. În fine, cu chiu, cu vai, i-am convins pe ai mei să mă susțină – atât moral, cât și financiar – și m-am programat la două cabinete diferite, în urma a ceea ce am considerat eu un research riguros.

Ajunsă în cabinetul primului doctor, eram copleșită de emoții. Știam că omul ăla a văzut zeci, dacă nu sute de perechi de sâni la viața lui, dar cumva tot credeam că ai mei sunt cei mai urâți posibil. Mi-am dat jos tricoul și sutienul și am simțit instantaneu că mor de rușine. După ce a luat câteva măsurători, a urmat verdictul. Mi-a spus că, într-adevăr, sânii mei sunt tubulari – ceea ce bănuiam și eu deja, grație marelui Internet –, dar că se pot corecta și că putem obține un rezultat bun. Mi-aduc aminte că eu mă dusesem acolo cu o poză cu Bella Hadid (știu, naiv), însă el a zis că e cam greu de ajuns la așa ceva. Am plecat dezamăgită, însă cu un strop de speranță, că doar a zis că putem, totuși, obține ceva frumos. Întâlnirea nu a durat mai mult de zece minute.

După câteva zile, a urmat cea de-a doua programare. De data asta, nu mai aveam la fel de multe emoții. De fapt, eram mai sigură pe mine, deoarece făcusem și mai multă cercetare și eram mai bine pregătită cu întrebările. La fel ca primul doctor, și acesta mi-a zis că sunt puțin tubulari, dar că putem obține rezultatul dorit. A stat cu mine de vorbă timp de o oră, cred, ceea ce, comparativ cu primul, mi-a dat mai multă încredere în el și m-a făcut să continui procesul la clinica lui. Convinsă fiind că îmi doresc asta, o zi mai târziu am mers să completez o fișă pre-operație, unde am menționat încă o dată mărimea dorită, precum și forma și textura, dar și plasamentul implantului.

Am optat pentru un implant anatomic (forma naturală a sânului), din silicon coeziv – ceea ce reduce riscurile în cazul unei rupturi a implantului –, plasat sub mușchi, pentru un aspect și o textură cât mai naturale. Ca mărime, am optat pentru o cupă C mare – o cupă D mică, pornind de la un B minus, să zic așa.

Operația a avut loc la vreo zece zile mai târziu, că doar nu mai aveam răbdare, și voiam să prind și ziua mea cu sânii cei noi. În seara dinaintea operației, am fost la spital pentru o injecție, după care, a doua zi, dimineața, m-am întors cu băgăjelul și m-am internat. Tot personalul a fost extrem de grijuliu cu mine, iar doctorul, așa cum a promis, a venit mai întâi pentru încă un control preliminar și pentru a trasa liniile pentru operație. După ce mi-am pus halatul de spital și am pupat-o pe mama, am plecat cu o asistentă spre sala de operație. Țin minte că ăsta a fost momentul în care au apărut grijile și gândurile negre: dacă nu o să iasă bine? Dacă o să se simtă groaznic, dacă o să mă doară? Dacă o să regret? Mă tot gândeam ce naiba mi-a venit mie să fac asta.

În scurt timp eram întinsă pe masă, cu halatul jos, cu perfuzia pentru anestezie deja începută. Și gata, într-o secundă m-am și trezit. Extrem de sedată, cumva tare fericită datorită medicației, în salonul de terapie intensivă. Am chemat-o pe mama, am vorbit un pic (nu îmi aduc aminte ce, doar că îi ceream telefonul încontinuu, deși nu era permis în salonul respectiv), după care m-am culcat iar. Ulterior am fost transferată în camera mea din spital și am putut să văd rezultatul.

Prima reacție a fost „Uau, ăștia sunt ai mei?“ – erau imenși, cu mult peste așteptări, poziționați destul de sus, erau și destul de tari din ce țin minte. Eram un pic șocată – un pic mai mult, să fiu sinceră. Doctorul mi-a zis însă că sunt doar umflați, că vor ajunge la dimensiunea și textura potrivite în două-trei săptămâni și că trebuie să am răbdare și multă grijă, căci încă nu s-au fixat 100%. Am purtat o bustieră specială timp de o lună, cu excepția dușurilor, desigur.

Pe zi ce trecea, vedeam și schimbările – sânii mei începeau să coboare și să capete o formă mai naturală. În două-trei luni am ajuns la rezultatul final, care se menține și acum, la aproape un an de la intervenție. Sunt mari, ce-i drept, dar așa mi i-am dorit și sunt cum nu se poate mai mulțumită de ei. De fapt, sunt un pic mai mari, un D spre DD, dar asta e, nu mă plâng.

Cum mi-au schimbat, însă, viața? Ei bine, află că iubitul meu nici nu a apucat să îi vadă, întrucât ne-am despărțit la scurt timp, pe când eu nu aveam încă voie să am parte de activități… intime! Dar nici că a contat. Fără să fi făcut sex măcar o dată după operație, deja mă simțeam alt om. Simțeam că așa trebuia să fi arătat dintotdeauna. Că eu, de fapt, așa sunt dintotdeauna, că am fost născută să am sâni mari, dar cumva nu s-a întâmplat. Nu m-am identificat niciodată cu o tipă cu sâni modești, cu atât mai puțin tubulari – nu că ar fi neapărat un lucru rău, ci pur și simplu simțeam că nu așa trebuie să arăt. Simțeam că sânii mari sunt mai „eu“ decât cei pe care îi aveam de la natură și că nu mă identific cu corpul în care eram.

După operație, mergeam deja altfel pe stradă, vedeam cum hainele pică mai bine pe mine, mă uitam altfel în oglindă și aveam mai multă încredere în mine. În continuare, sunt extrem de fericită cu alegerea făcută. Pentru mine, faptul că, da, am silicoane nu înseamnă că m-am schimbat, că sunt slabă din punct de vedere psihic sau că îmi doresc să ajung un obiect sexual, la îndemâna bărbaților. Nu înseamnă că vreau să fug dintr-un pat în altul, în ideea că vreau să îi bucur cu sânii mei. Și știi ceva? Nici măcar bărbații nu sunt atât de atrași de așa ceva, până la urmă.

Adică, dacă vorbim despre bărbați, unii vor spune că nu le plac, sau că preferă „altceva“, dar nu o să îți ghidezi întreaga viață în funcție de asta, nu? Cunosc multe femei care și-au dorit aceeași intervenție, dar au renunțat pentru că iubitul/soțul nu ar fi fost la fel de entuziasmat. Sau pentru că, dimpotrivă, se temeau să nu atragă prea multă atenție. Pe mine nu m-a interesat și în continuare nu pot să zic că dau multă importanță acestui fapt. Au fost bărbați cărora le-au plăcut, dar a fost și unul care a zis că nu e „his thing“ neapărat.

În fine, ce vreau eu să zic, de fapt, este că există și femei ca mine, femei care nu apelează la operații estetice pentru că simt neapărat presiunea socială (pe care nu o neg, căci e acolo și o simțim toate), ci pentru că asta își doresc. Și e ok, e foarte ok. La fel de ok cum e să nu îți dorești asta.

Citește și:
Lucruri care te fac sa iti pierzi increderea in tine – si cum sa o recapeti

Text: Diana Dinu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Noizz
Recomandari shopping
Psychologies
Mai multe din lifestyle