Cine nu are bătrâni, să-și cumpere: povestea bunicilor care oferă dragoste necondiționată copiilor bolnavi

Bătrânii au prea mult timp la dispoziție. Sau prea puțin... Depinde cum privești. Prin proiectul „Bunicii voluntari” ei își pun acum timpul la dispoziția copiilor nou-născuți de la spitalul Marie Curie.

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere: povestea bunicilor care oferă dragoste necondiționată copiilor bolnavi

Când a fost ultima oară când ți-ai văzut bunicii? Când i-ai sunat ultima oară? Când ai stat ultima oară de vorbă cu ei, fără să te uiți cu un ochi pe telefon și fără să simți că trebuie să „bifezi' și asta în tabelul obligațiilor de familie? Bătrânii noștri sunt adesea uitați. Ne amintim de ei doar atunci când mergem la proteste și dăm vina pe electoratul în vârstă care este disciplinat și merge la vot, în timp ce noi suntem vocali și ocupați, și preferăm să ne petrecem chiar și weekend-urile cu miză prin alte locuri decât acolo unde suntem înscriși pe listele electorale.

Dar bunicii noștri au și alte nevoi, în afară de medicamente și gratuități. Bunicii noștri au nevoie, în primul rând, de afecțiune. Pe care să o primească, dar să o și dea. Uneori, prinși în vârtejul grijilor cotidiene, uităm chiar să le și primim afecțiunea, uităm să le telefonăm înapoi, uităm să le mulțumim pentru borcanele cu gem trimise. Uităm… Și nu avem timp. Iar ei au prea mult timp la dispoziție. Și în același timp prea puțin…

Când am citit prima oară știrea despre „Bunicii voluntari' m-am gândit cât de ușor este să aduci bucurie și să dai un sens existenței unor oameni de care societatea pare să uite din ce în ce mai mult, pe care îi marginalizează, atunci când nu-i consideră de-a dreptul vinovați de prostul mers al lucrurilor în țară. Și m-am gândit ce resurse de energie și entuziasm au acești oameni, deși suntem tentați cel mai adesea să asociem bătrânețea cu neputința. Rar mi-a fost dat să am parte de interlocutori mai dornici să-mi împărtășească informații despre ceea ce fac cu atâta mândrie și mulțumire. Sau cu umor. Pentru că bunicuții au uneori niște replici geniale. O bunică cu multă auto-ironie a spus: „Bine că vin la spital, la copii, ca să nu mai vorbesc singură pe stradă'. Sau: „Să ne verifice și nouă oxigenul din sânge, ca să constate că de când venim aici ni s-au îmbunătățit semnele vitale'.

Poveștile lor sunt pline de inspirație pentru noi toți, cei care suntem atât de absorbiți de propria viață, de grijile cotidiene și uităm mai tot timpul de cei mai vulnerabili dintre noi: de bătrâni și de copii.

Cum a apărut programul „Bunicii voluntari'?

Practic a fost vorba de întâlnirea fericită dintre două nevoi. Asociația „Inima copiilor' a demarat programul „Nici un copil singur în spital', în cadrul căruia au fost implicați pensionarii de la Clubul Seniorilor din Sectorul 4, club care face parte din Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 4. Astfel s-a născut proiectul „Bunicii voluntari', în cadrul căruia pensionarii petrec săptămânal câteva ore cu copiii internați la Spitalul Marie. Cei mai mulți dintre micii pacienți sunt copii cu probleme de sănătate extrem de grave, pe care părinții fie nu-i pot îngriji, fie i-au abandonat cu totul în spital.

Înainte de a începe efectiv să fie prezenți în spitale, cei 37 de voluntari au urmat un curs de două zile, în care au dobândit noțiuni de prim-ajutor, igienă, dar în care au fost și instruiți cu ajutorul unei păpuși, cum să manevreze un bebeluș, și mai ales unul pe corpul căruia sunt prinse fel și fel de fire. Dat fiind numărul mare de doritori (în prezent sunt peste 1.000 de voluntari înscriși), următoarele cursuri se vor organiza pe 13 și 14 aprilie.

Ce fac bunicii efectiv în spitale? Cam ce ar face un bunic cu nepoțeii săi. Îi țin în brațe, le vorbesc, le cântă, le dau de mâncare, îi schimbă. Și, mai ales, le oferă afecțiune și atenție, timp de câteva ore, în fiecare săptămână. La doar câteva săptămâni de când a început programul, toți cei cu care am vorbit mi-au spus că abia așteaptă să ajungă la spital, că practic își organizează acum programul în funcție de întâlnirile cu copiii. Și că și-ar dori să facă lucrul ăsta cât mai mult timp cu putință.

Mai jos găsiți poveștile lor:

Adelina Toncean (inițiatoarea și coordonatoarea proiectului):

„Pentru mine asta este normalitatea: să găsești categorii care au nevoie unele de altele. Este cu atât mai frumos când ni se unesc forțele pentru cea mai vulnerabilă categorie: copiii nou-născuți bolnavi, oameni care practic nu au nici un control asupra vieții lor, a căror singură șansă este să aștepte să li se facă un bine. Este un lucru pe care l-am făcut de mulți ani. Eu am avut un băiețel, adoptat în 2004, care avea o malformație foarte gravă. În 2014 l-am pierdut. Așa am decis să fac ceva pentru copiii abandonați care au această problemă. Apoi, după puțin timp, am întâlnit un alt copil, cu probleme similare, și el mi-a arătat ce important este să dăruiești copiilor timp și afecțiune. Și să înțelegi că și acceptarea morții face parte din acest proces. La un moment dat am simțit că sunt prea puțină, că sunt mulți alți copii care au această nevoie. Așa mi-am dat seama că e nevoie să creăm un model, care să poată fi preluat de orice spital din țară. Pentru că nu e deloc ușor, vorbim de copii grav bolnavi și de o răspundere uriașă. Împreună cu doctorul Cătălin Cârtoveanu am gândit un program bazat pe experiența dobândită în secția de la Marie Curie. Următoarea noastră provocare este să implicăm companii care să doneze din timpul angajaților lor. Nu dorim să ne doneze bani sau echipamente, ci timpul celor care și-ar dori să fie aici, alături de noi. Și sunt sigură că vom avea succes. Așa ajungem să ne confruntăm cu ceea ce e mai frumos în noi, e iubire pură. Pentru că cei mai mulți dintre copiii de aici sunt ceea ce în termeni legali se numesc „copii în risc de părăsire', adică copii nevizitați de părinți, deși regulamentul spitalului o permite. Așa că ne-am decis să organizăm un program prin care să asigurăm transportul și cazarea părinților care stau foarte departe și care nu-și permit să-și viziteze copiii.'

Viorica Bodnari (70 ani, voluntară în cadrul programului „Bunici voluntari'):

„Am o vârstă și am crescut mulți copii la vârsta mea. De la vârsta de 12 ani, a trebuit să am grijă de frații mei mai mici. Apoi am avut grijă de fiica mea și de nepoata mea, care acum are de 24 de ani. Deci sunt obișnuită cu copiii. Însă aceștia sunt niște copii speciali, care au nevoie din belșug de afecțiune, pentru că le lipsește de acolo de unde ar trebui să primească cel mai mult: de la părinții lor. Așa că le vorbim, le cântăm, îi schimbăm, le dăm să mănânce, ba chiar facem și mișcări simple de gimnastică (cu cei care pot). Eu una abia aștept să vină ziua de luni ca să merg la ei și să văd cum au mai crescut, ce progrese au mai făcut. Cel mai emoționant moment a fost când am mers prima dată, pentru că mi-am dat seama că puterile mele sunt limitate, că nu pot să-i ajut mai mult, deși tare mi-aș fi dorit. Da, recunosc că am emoții, dar las emoțiile în spate, mă împac cu situația și cu faptul că atât pot să fac. Iar uneori asta înseamnă să stai lângă incubator atât de aproape cât îți permit firele care sunt prinse de corpul bebelușului. E un proiect mare și să dea Domnul să țină cât mai mult! Am 70 de ani, nu mai sunt tânără, dar mă descurc, pentru că îmi place ceea ce fac. Sfatul meu este să vină cât mai mulți voluntari, care să se simplice. Să aibă încredere și să nu se sperie! Pentru că e o experiență care îți schimbă atât de mult viața!'

Citește și:
Ce a învățat campionul român Horia Tecău de la copiii dintr-o comunitate saracă

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle