Ce am învățat de la 9 sportive de top despre o relație sănătoasă cu propriul corp

În era body positivity, auzim o grămadă de sloganuri despre o relație sănătoasă cu propriul corp, dar asta nu înseamnă că și știm ce înseamnă aceasta… sau cum se ajunge acolo. Că totul este un proces, un drum de parcurs, ne învață 9 dintre cele mai bune sportive ale lumii.

Ce e aceea o relație sănătoasă cu propriul corp? E acceptarea unei forme, oricare ar fi ea? E îmbrățișarea unor așa-zise defecte, transformarea lor în puncte forte? Este grija aceea obsesivă pentru sănătate, care ajunge până la măsurarea fiecărei mese sau la practicarea la nesfârșit a unui sport care să întărească mușchi și să întindă articulații? Probabil că relația aceasta e atât de intimă încât fiecare dintre noi are propria definiție, greu de inclus în tipare generale. Dar cert e că o relație sănătoasă cu propriul corp este un lucru către care aspirăm, sperând să ne extragem, în felul acesta, dintr-un noian de complexe, emoții negative, vinovății sau… comparații cu alte corpuri, percepute drept mai bune, mai performante, mai atrăgătoare la modul convențional, clasic.

Dar dezbaterea aceasta generală despre relația pe care oamenii (dar mai ales femeile, învățate de mii de ani despre rolul lor decorativ în societate) o au cu propriile corpuri m-a dus cu gândul la sportive. Ele sunt cele care depășesc bariere fizice constant, care își domesticesc corpurile, le disciplinează, le conving să treacă obstacole pe care noi, muritorii de rând, nu le putem nici imagina. Numai că, începând să mă documentez despre asta, am aflat că nici în rândurile atletelor de top o relație sănătoasă cu propriul corp nu este garantată. Și nu doar datorită faptului că, în cazul lor specific, lucrul cu corpul e esențial și astfel nemulțumirile legate de el pot să crească proporțional cu ambițiile sportive. Ci și pentru că, poate mai mult decât în alte domenii, imaginea despre propriul corp este extrem de importantă. De altfel, un studiu BT Sport a arătat că 80% dintre atlete simt presiunea de a se conforma unui anumit standard, unui anumit tip de corp. Media și reprezentarea pe care o oferă aceasta corpurilor feminine are o mare parte din vină, atâta timp cât încă există publicații care să arate cu degetul spre o coapsă cu celulită sau spre câteva vergeturi. Dar în sport, a arătat studiul, contează și mediul, felul în care se comportă antrenorii și preparatorii, supravegherea constantă a meselor, presiunea de a avea mereu aceeași greutate și uneori chiar cruzimea.

O relație sănătoasă cu propriul corp: de la traumă și abuz la forță și acceptare de sine

Despre aceasta din urmă a scris pe larg campioana la gimnastică Maria Olaru în carea sa, Prețul succesului. Sinceritate incomodă. Sportiva a detaliat în carte momentele în care își provoca singură voma după mese, un obicei, se pare, în lotul de gimnaste, pentru a evita tratamentul cu Furosemid impus de antrenori pentru situațiile în care cântarul nu arăta o greutate optimă. De altfel, Maria Olaru a vorbit și despre violențele la care erau supuse sportivele pentru a performa, despre felul în care acestea erau încurajate să performeze chiar și atunci când aveau mici accidentări, cu riscuri mari. Dar acest tip de practică este binecunoscut în gimnastică – chiar dacă colegele și antrenorii Mariei Olaru au negat, alte povești, din alte țări, arată că poveștile lui Olaru sunt mai degrabă obișnuință, Dominique Moceanu denunțându-i pe soții Karolyi pentru abuzuri similare, la fel și Gabriela Geiculescu. Iar de la declarațiile lor încoace, un întreg scandal legat de peste 140 de abuzuri sexuale asupra micilor gimnaste care se antrenau la ferma soților Karolyi din SUA au întărit percepția asupra felului în care sunt tratate nu doar ca oameni gimnastele, dar și cum sunt asaltate neîncetat corpurile lor.

Despre un alt tip de asalt asupra propriului corp a vorbit fosta înotătoare olimpică Rebecca Adlington, care a participat la o emisiune televizată în cadrul căreia a mărturisit că este bombardată pe rețelele sociale de mesaje și comentarii în care i se spunea cum ar trebui să arate (și nu arăta).

De tipul acesta de comentarii nu a scăpat, însă, nimeni – adică nici o femeie. De la Jess Ennis, numită grasă în atâtea rânduri, la tulburarea alimentară pe care a recunoscut-o Hollie Avril, pornită de la observațiile antrenorului ei, la judecățile despre corpul prea musculos, prea mare, prea puternic, prea masculin al Serenei Williams, sau la corpul prea mic al Simonei Halep, sportivele nu doar că nu sunt ferite de critici, ba chiar devin țintele lor mai mult, poate, decât noi, celelalte.

Cum se descurcă ele cu asta? Simone Biles, cea mai bună gimnastă a lumii (posibil a tuturor timpurilor) a răspuns: „I’m Simone Biles and I love my body”, prin intermediul unui clip realizat tocmai pentru a dezvălui cum a ajuns la o relație sănătoasă cu propriul corp. Multipla campioană a declarat, totuși, în mai multe rânduri că nu îi place să fie întrebată ce înălțime are și dacă va mai crește. Biles a povestit și despre disconfortul pe care i-l provocau reacțiile la mâinile ei extrem de musculoase și a mărturisit că obișnuia să poate haine cu mâneci indiferent de anotimp, dar că acum a învățat să își accepte corpul puternic.

Despre același tip de acceptare a vorbit în mai multe rânduri și Aly Raisman, colega lui Biles din lotul de gimnastică SUA, și ea campioană olimpică. Și ea obișnuia să fie nesigură, mai ales pe brațele sale extrem de musculoase, sau pe vreo erupție pe piele, dar spune că încearcă să conștientizeze în fiecare moment de nesiguranță faptul că această stare îi este indusă de reclamele, filmele, revistele pe care le-a văzut crescând, și care nu i-au arătat niciodată realitatea corpurilor feminine. Puterea de azi, spune ea, nu se datorează exercițiilor, ci faptul că a ajuns să se cunoască pe sine. Așa că își dă pauze atunci când simte că are nevoie de ele, nu se mai compară cu alte persoane, și, mai important, face meditație încercând să se concentreze spre a-și iubi propriul corp. „Încă învăț”, a declarat ea, „dar vreau ca asta să îmi devină obicei.”

Și Megan Rapinoe, fotbalista din Statele Unite care a cucerit anul acesta Campionatul Mondial, alături de colegele ei, practică blândețea față de sine. După o meningită și o serie de accidentări, Rapinoe a învățat că trebuie să dea o pauză corpului ei. Și o face dormind din plin (cel mai important lucru pe care trebuie să îl faci ca să te recuperezi, spune ea), mănâncă cât de multă mâncare sănătoasă poate și se hidratează (unul dintre acele lucruri alunecoase, la care oamenii nu se gândesc suficient, dar care afectează profund corpul).

Simona Halep mi-a povestit despre cum gestionează ea o relație sănătoasă cu propriul corp într-un interviu în exclusivitate pentru ELLE de anul trecut. „Mereu am avut grijă de corpul meu ca să nu mă accidentez și pentru asta trebuia să mă antrenez, chiar dacă mușchii se dezvoltau și poate că nu era tocmai frumos în mintea unei adolescente. Dar niciodată nu am avut gânduri să nu mă mai antrenez ca să arăt altfel. Toată lumea la vârsta aceea are complexe, și eu am avut, dar nu m-au chinuit foarte mult. Am avut probleme cu tenul, dar am avut un enorm sprijin din partea mamei mele, care m-a însoțit la zeci de doctori și mi-a cumpărat toate produsele de cosmetică pentru a rezolva această problemă. Știu că sunt multe fete în situația asta, dar să nu dispere, pentru că toate trec. Răbdare și perseverență în îngrijirea tenului. Și, ca să fac o glumă, aș fi vrut să am trei centimetri mai mult.” Dar grija, spunea ea, este atitudinea pe care o practică față de corpul ei. „Mereu, când am avut cea mai mică durere, m-am oprit și m-am dus să mă tratez.(…) Însă pot spune că parcă am ajuns la un nivel la care simt, oarecum, când merge să trag de mine și când e cazul să mă opresc.”

O discuție pe aceeași temă am purtat și cu Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă a lumii (dacă faptul că e singura sportivă care a câștigat în patru rânduri trofeul IHF World Player of the Year e vreun indiciu), într-un alt interviu exclusiv pentru revista ELLE. „Sportul te disciplinează.”, mi-a spus ea. „E important nu doar pentru că faci mișcare și ești mai sănătos. Te ajută psihic, nu mai bagi în seamă chestiile astea. Nu am avut niciodată un corp perfect, dar e al meu și e foarte bun așa cum e. Nu cedezi la astfel de lucruri, chiar și în copilărie. Am fost slăbuță, am zis că nu are nimic, e foarte bine. ‘Ești prea mică de înălțime!’ ‘Lasă, că o să cresc, ce? Nu o să cresc? Am tot timpul din lume.’ Reacționezi altfel, ai o percepție diferită. Pentru că antrenamentul fizic, trezitul de dimineață îți oferă o rigoare, nu mai e un dezastru că ți s-a rupt o unghie. Nici nu le mai bagi în seamă. Chestiile care unora li se par dezastre, nouă ni se par obișnuite. Când îți depășești mereu limitele, fizic, în fiecare zi, te întărești psihic foarte mult. Nu iei totul tragic.”

Despre același gen de acceptare a vorbit în mai multe rânduri campioana (și deschizătoarea de drumuri) Venus Williams. ”Sunt înaltă. Sunt neagră. Totul este diferit la mine. Asta este situația.” – e doar o declarație care rezumă felul în care obișnuiește ea să tranșeze astfel de probleme.

Dar parcă nimeni nu a vorbit despre o relație sănătoasă cu propriul corp mai mult decât Serena Williams. Victima nenumăratelor atacuri la limita dintre rasism și misoginie, Serena a fost comparată când cu bărbați, când cu maimuțe, iar feminitatea corpului ei a fost pusă la îndoială în nenumărate rânduri (uneori chiar și de oficiali). Însă Serena fiind ea însăși, adică de neoprit, a vorbit fără teamă despre asta. Și poate că la fel de mult ca vorbele au spus și ținutele pe care le-a purtat de-a lungul timpului în arenă, de la tutu-uri la salopete mulate precum cea care a creat rumoare și a fost și interzisă la Paris, la Roland Garros (arătând încă o dată ce presiune există asupra unei femei care își arată corpul).
„A fost greu pentru mine”, a spus ea intr-un interviu. „Oamenii mă numeau bărbat pentru că sunt puternică și pentru că am aceste brațe. Eram și diferită față de Venus, ea era înaltă, subțire și frumoasă, eu sunt puternică și musculoasă – și frumoasă, dar într-un mod diferit.” Dar, în același timp, Serena și-a amintit și de vremurile în care, cu mulți ani în urmă, declara că ar vrea să slăbească până ar ajunge la mărimea americană 4. („Oh, Doamne, nu voi fi niciodată mărimea 4. De ce mi-aș fi dorit să fac asta? Să fiu asta?”), bucurându-se că o astfel de amintire îi arată cât a crescut între timp.

Dar cert este că, după 23 de titluri de Grand Slam single, un copil, două episoade care i-au pus și viața în pericol și o carieră clădită pe o relație sănătoasă cu propriul corp, care a evoluat în timp, Serena poate să declare, vorbind despre brațele ei: ”Asta sunt, aceasta este arma mea și este aparatul meu. Când s-a născut Olympia și am văzut că are brațele mele, în loc să fiu tristă și temătoare în legătură cu ce vor crede oamenii despre ea, am fost pur și simplu fericită.”

Și ce spune Serena ar trebui să ne inspire și ne motiveze pe toate. Până la urmă, ea este cea care a câștigat un turneu de Grand Slam însărcinată, în arșița de la Australian Open, gândind că faptul că nu se simțea rău se datora corpului ei… și corpului pe care acesta îl adăpostea: ”Sigur o să fac o fată. Numai o femeie poate fi atât de puternică.”

Citește și:
Antonia își lansează o colecție vestimentară inspirată din stilul ei

Foto: arhiva revistei ELLE; Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle