Cateodata am nevoie de o schimbare

Fie ca e vorba de cariera sau viata personala, cu totii avem nevoie sa apasam butonul refresh din cand in cand. Alina Baisan a facut-o si va poate spune ca nu e nevoie sa mergi la capatul lumii pentru a simti schimbarea.

Cateodata am nevoie de o schimbare

Inainte sa trageti vreo concluzie, vreau sa stiti ca nu regret nici o secunda ce am facut in primavara anului 2010. Aveam cel mai dorit job din lume, acela de redactor la ELLE, aveam alaturi un baiat cu care locuiam, aveam prieteni apropiati cu care petreceam vacante si weekend-uri, aveam niste parinti in sfarsit multumiti de mine si de fagasul pe care viata mea o luase.

Si totusi ceva ma retinea sa spun: sunt foarte fericita cu ce am, nu imi mai trebuie nimic. Job-ul la revista presupunea, pe langa scris articole, mers la teatru si la festivaluri de film, si multe ore petrecute in redactie pentru ca lucram oarecum „la program', tabele in Excel, liste de plata si descalcit facturi si contracte restante cu fotografii (pe atunci faceam si secretariat de redactie).

Bucurestiul, in loc sa ma umple de energie, ajunsese sa ma secatuiasca cu mohoreala cartierelor si cu mitocania locuitorilor lui. Doar actiunea de a iesi pe usa si de a ajunge la birou cu metroul ma epuiza psihic. Ma enervau calatorii care stateau in usa impiedicand iesirea celor din tren, ma enervau cei care stationau si pe partea stanga a scarilor rulante, pe unde in mod normal se circula. Ma enervau cei care aruncau ambalaje pe jos. Ma luam de oameni cu o ura greu de stapanit, incercand sa fac educatie cui se nimerea.

In drum spre birou ma certam in gand cu toti sefii, ceream o reevaluare a fisei postului, o marire colosala de salariu, gaseam argumente si contraargumente. Asta pana ajungeam in dreptul cladirii gri in care lucram, o alta cladire gri de birouri, salutam receptionera si paznicul, treceam cartela prin dreptul senzorului si ma asezam la calculator, ingrozita de perspectiva orelor petrecute in fata ecranului. Nici mesajele de lauda venite de la cititoare, care imi spuneau ca articolul cutare scris de mine le-a schimbat perspectiva, viziunea, viata, nici laudele redactorului-sef in editoriale, nici semnatura mea in dreptul vreunui articol nu imi mai aduceau satisfactii. Eram blazata, complexata, lipsita de inspiratie si de chef de viata.

Nu stiu exact cum a incoltit in capul meu ideea de a pleca. Cred ca o sedinta de life coaching a smuls din mine, la intrebarea „Daca ar fi ceva ce ti-ai dori foarte mult, cel mai mare vis al tau, care ar fi?', un raspuns violent si categoric: „As vrea sa fug cat mai departe de aici'. Departe de job, de relatie, de parinti, de tot ce nu am realizat aici, de tot ce nu imi placea la mine. Sa fug undeva si sa o iau de la zero. Asta visam sa fac. Am plecat de la ideea ca cea mai mare problema a mea e job-ul, in care clar sufeream un blocaj, dar, in mod cert, probleme erau si in celelalte sectoare ale vietii mele. Doar ca atunci nu am realizat asta.

Mi-am facut cont pe e-jobs, best-jobs si my jobs si am inceput sa urmaresc zilnic ofertele nou aparute, mai ales pe cele din strainatate. Mi-am dat seama ca, in afara de a scrie, nu ma pricep sa fac nimic. Mai ales la sectiunea joburi in strainatate, se cautau oameni specializati in meserii, majoritatea destinate barbatilor. Nici nu aveam de gand sa ma duc ingrijitoare de batrani sau sa fac curat in casele oamenilor. Ai mei ma tinusera 12 ani in scoala, nu le puteam face una ca asta. O prima idee a fost aceea de a merge voluntar in India sau Africa. Insa cursurile de pregatire se faceau undeva in Norvegia, durau patru luni si costau in jur de 400 de euro, bani pe care nu ii aveam. Urma sa merg intr-o comunitate saraca din cele doua zone si sa predau limba engleza prescolarilor.

Al doilea posibil job a fost acela de fotograf. Ofertele a doua companii din insula Rhodos au aparut aproape simultan pe toate cele trei site-uri de recrutare si pareau foarte atractive. Se cautau fotografi care sa faca poze turistilor in hoteluri, sa stie foarte bine limba engleza (alte limbi straine constituie un avantaj) si sa aiba carnet de conducere. Eu bifasem un curs de fotografie, stiam engleza si ma descurcam si in alte limbi la nivel de conversatie, aveam si carnet de sofer de vreo opt ani, desi nu condusesem niciodata. La birou, cu cat citeam mai des anuntul, cu atat devenea mai atractiv. Am inceput sa caut fotografii cu Rhodosul pe Internet. Ce sa zic, arata suficient de exotic, cu plajele lui salbatice, orasul medieval si satele cu case varuite alb cu albastru.

Am trimis CV-ul la doua companii si amandoua s-au aratat interesate. Cei de la Timephotography m-au contactat primii. Am primit un telefon, intr-o duminica seara, pe la ora 21, de la o persoana care vorbea foarte stricat limba romana. Vreti sa stiti ce mi-a trecut prin cap? Exact: trafic de carne vie!!! Ceva nu se lega: de ce primisem un telefon de la cineva care vorbea stricat limba romana, din moment ce firma respectiva era din Rhodos si toate schimburile de mail-uri avusesera loc in engleza? Nu mai stiu exact ce am discutat la telefon, dar persoana respectiva mi-a spus ca altcineva ma va contacta via Skype si atunci va avea loc adevaratul interviu de angajare.

Am primit cu scepticism propunerea, aproape luandu-mi gandul de la job. Era o facatura, clar! In conversatia pe Skype am refuzat sa folosesc camera web. Ma intrigase si insistenta cu care angajatorul imi cerea o fotografie cu mine. Hei, erau in cautare de fotografi sau de fotomodele? Nenad, cel cu care stateam de vorba pe Skype, era mic de statura, indesat si ras in cap, purta o bluza de trening cu gluga si arata exact asa cum ti-ai imagina ca arata un mafiot sarb (i-am aflat nationalitatea mai apoi). Era foarte volubil, dar si foarte prezent in discutie. Nu ma slabea o clipa. „De ce vrei sa vii in Rhodos? Ai experienta in vanzari? Ce masina conduci? Cati bani ti-ai propus sa castigi? Ai prieten, el ce parere are de plecarea ta? Nici o intrebare legata de abilitatile mele fotografice. Am avut mai multe astfel de intalniri pe Skype. De fiecare data, Nenad ma descosea mai mult, imi testa gradul de entuziasm, povestindu-mi in acelasi timp tot mai multe despre ce presupunea job-ul meu in Rhodos.

Partea cu fotografia era, ce-i drept, o mica bucata din el. Trebuia sa fotografiez turistii seara, in timp ce acestia veneau la cina, iar dimineata trebuia sa le vand fotografiile. Nu parea foarte complicat. Programul parea si el lejer: dimineata de la 7 la 10-11 si seara de la 19 la 22, cu o zi libera pe saptamana. La naiba, chiar ma simteam in stare sa fac asta! Singura mea teama era aceea ca trebuia sa ma deplasez cu masina intre hotelurile aflate in diverse statiuni de pe insula. Atat de hotarata am fost, incat mi-am luat imediat ore de condus.

A doua companie m-a sunat la scurt timp dupa primul contact cu Nenad. Am dat un prim interviu intr-un birou de la Hotelul Hilton, unde m-au intampinat o romanca cu parul cret si un tip, grec am presupus, care vorbea engleza. Eram deja sigura pe mine, trecusem prin asta, stiam ce am de facut. A urmat o alta intialnire in care am dat un nou interviu cu mai multe tipe si am completat niste teste de personalitate. Ambele companii mi-au oferit job-ul. Nu stiu de ce, l-am ales pe Nenad, cel cu fata de mafiot sarb, in locul romancei cu parul cret. Am simtit ca pot merge pe mana lui. Sa nu credeti ca am fost chiar atat de naiva. Inainte sa imi cumpar biletul de avion (costul acestuia nu era suportat de angajator), am cautat pe net firma Timephotography. Nu am gasit nici macar o referinta legata de ea, nici una, am intrat chiar si pe Registrul Comertului de la ei. Am scris un e-mail si la Best Jobs in care am intrebat daca ei verifica in vreun fel credibilitatea companiilor care cauta angajati prin intermediul lor. Spre surprinderea mea am primit un raspuns, insa acesta era suficient de vag formulat incat sa nu imi garanteze nimic. Cu toate astea, mi-am luat biletul.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle