Cat dureaza iubirea vesnica? (de Marius Chivu)

In incercarea lui de a descifra o enigma clasica, Marius Chivu cauta metode noi pentru a raspunde la o intrebare foarte veche.

Cat dureaza iubirea vesnica? (de Marius Chivu)

Dragostea a fost (cu)prinsa in cifre de tot felul de specialisti in sentimente si emotii. Se zice ca nu poti iubi cu adevarat decat de trei ori in viata; ca o relatie are primul moment de criza dupa primele patru luni; ca dragostea dureaza doar trei ani; ca suferinta din dragoste dispare abia dupa trecerea a jumatate din timpul petrecut cu cel/cea iubit/a...

Dar ce perioada de valabilitate are, de fapt, dragostea?

„Tragedia iubirii este ca nu reuseste sa depaseasca dimensiunile temporale. Cand esti cu actuala iubita, gandul propriei indiferente fata de fostele iubite este de o cruzime deosebita. E ceva ingrozitor in ideea ca persoana pentru care azi ai sacrifica orice s-ar putea, peste cateva luni, sa te faca sa traversezi strada (sau libraria) ca s-o eviti', scrie Alain de Botton in Eseuri de indragostit, intr-un capitol care se cheama „Intermitentele inimii'.

Pentru ca despre asta e vorba, despre faptul ca „unul dintre cele mai mari dezavantaje ale iubirii este ca, cel putin pentru o vreme, e in pericol de a ne face fericiti' si atunci incercam sa ne asiguram/protejam continuarea si continuitatea iubirii prin limbaj. A carui stabilitate nu face decat sa ne flateze indeciziile, intermitentele, capriciile. Se intreaba tot Alain de Botton cat din mobilitatea si inconstanta emotiilor si sentimentelor noastre pot sa transmita cuvintele. Cat din potentialitatea plictiselii, a iritarii, a indiferentei, a curiozitatii si a predispozitiei la tentatii pot cuprinde vorbele de iubire? Pentru ca e ca-n structura moebiusiana a relatiilor desenata de David Byrne: apropiere – cunoastere – placere – iubire – devorare – digerare – consumare – distrugere – compatimire – respingere – detestare – ignorare – uitare – descoperire – apropiere…

Pot cuvintele sa reflecte corect ambivalenta la care sunt sortite emotiile? Nu pot si pentru ca, uneori, intuim asta, cautam diverse strategii de a forta inima sa iubeasca la nesfarsit. Cea mai legala, dar nu neaparat si legitima, fiind casatoria.

Asadar, „Te iubesc!'. Dar ce garantii de durabilitate ofera aceasta declaratie? Spunem sau auzim „Te iubesc!' si imaginatia noastra adauga „si maine, si mereu'. Mintea noastra schimba timpul verbal la viitor: „Te voi iubi!', „mereu', fireste. Dar „Te voi iubi!' nu poate fi urmat decat de „atata timp cat te voi iubi!'. Caci orice declaratie de iubire este o promisiune falsa in afara momentului in care este rostita.

Nu stim sau nu vrem sa acceptam asta pentru ca nu avem nevoie de adnotari cand iubim, le presupunem, mai mult, credem ca se subinteleg. Dar poate ca nu cerem explicatii si garantii si pentru ca, in subconstient, stim ca nu suntem in stare sa le dam, ca sentimentele in ecuatia timpului sunt peste puterile noastre. Imaginatia noastra impulsionata (deci afectata) de dorinta adauga singura falsele garantii: „Te iubesc!', deci „pentru totdeauna!'.

Iar asta vine din vanitate. O spune foarte bine Julian Barnes in ultima lui carte de eseuri, Levels of Life, observand ca tocmai esecul fostilor iubiti, lipsa lor de rezistenta in iubire promit succesul noului iubit, cel care, fiind alesul momentului, se autoinvesteste cu puterile si calitatile necesare iubirii vesnice. Fiecare iubit, prins in vraja pericolului de a fi fericit, isi confera prezumtia de ideal, deci de eternitate.

„E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti', mai spune Alain de Botton. Aceasta constanta confirmare a sinelui in dragoste ne lasa sa credem ca nu putem fi inlocuiti, ca suntem capatul unei lungi liste de parteneri care, inaintea noastra, au esuat doar pentru a se ajunge la noi, care suntem mai buni, cei mai buni. Insa aceasta vanitate functioneaza in ambele sensuri. Uneori noi suntem cei care credem (ceea ce nu exclude ca poate fi si adevarat) ca meritam pe cineva mai bun. Acest orgoliu insa poate veni din superficialitate, din limitare, din faptul ca frumusetea nu se afla in ochii miopi ai privitorului. Poate ca cineva ne vede existand, dar noi, la randul nostru, il vedem pe celalalt? Suntem noi capabili sa confirmam sinele altcuiva si sa devenim responsabili de sentimentele lui? Caci e ca-n Micul print: „Devii responsabil de ceea ce ai imblanzit'.

Suntem inconstanti, ne schimbam impreuna cu celulele din corpul nostru, cand ne trezim suntem mai mult sau mai putin din cei care am fost cand ne-am culcat, suntem dependenti de psihic, de sex, de inteligenta, de tandrete, de vreme. Uneori insa nu (mai) iubim dintr-un mix de lacomie si curiozitate. Nu iubim mult si vesnic pentru ca vrem sa iubim putin si in mod repetat. Fie pentru ca ne fascineaza savoarea inceputurilor, fie pentru ca gasim in diversitate un antidot la vid.

Un mare poet brazilian, Vinícius de Moraes, a scris candva acest vers: „Dragostea este vesnica atata timp cat dureaza!'. Poate ca poetul a vrut sa spuna ca nu exista iubirea vesnica, doar iluzia ei, sau poate ca a vrut sa spuna ca intensitatea iubirii e, uneori, atat de mare, incat, pentru o vreme, surclaseaza timpul. Iar cu treaba asta trebuie sa ne descurcam singuri cum putem.

Foto: Couple in gazebo from Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle