Casatoria ucide pasiunea?

Daca ma gindesc bine, cel mai potrivit ar fi sa va spun de la inceput: m-am indragostit. Dar stiti cum? Rau de tot: cind nu e linga mine, mi-e dor de el. Cind il vad intrind in camera, ochii imi stralucesc de bucurie, de parca mi-as fi injectat o substanta euforica. Cind vor­besc cu el la telefon, fata mi se lumineaza, intr-o expresie de beati­tudine – cam timpa, probabil, dupa cum spune sefa mea, Roxana. In capul meu, un DJ nebun mixeaza neobosit melodii de dra­goste. Si oricit de mult timp am petrece impreuna, tot nu ma satur. Dar, in toata euforia mea, ceva imi umbreste bucuria: mi-e teama sa nu se termine. Nu relatia, ci pasiunea, sentimentul asta ca noi doi formam o alianta secreta.

Faptul ca, aproape de fiecare data cind ma documentez pentru a scrie un articol, citesc tot felul de texte care decreteaza ca relatiile de lunga durata duc, invariabil, la moar­tea pasiunii, imi declanseaza toate alarmele. Bintuind pe Internet, am dat peste un articol in Newsweek intitulat NO SEX PLEASE, WE’RE MARRIED. S-a gasit si un nume pentru asta: fenomenul DINS (dual-income, no-sex). Con­form acelui articol, intr-o epoca in care si barbatii si femeile muncesc in aceeasi ma­sura, cind sintem asadar cu totii egali si extrem de ocupati, nu mai avem energie si pentru sex la do­miciliu. Bleah, ce stupid! O fi, acolo, la ei!

Nici nu ma pot gindi la ceva mai oribil decit asta (in afara de razboi, foamete, incal­carea drepturilor omului, SIDA, coruptie & poli­ti­cieni)! Mie n-o sa mi se in­tim­ple. Nu acum cind, dupa atitea relatii mai mult sau mai putin ca­tastrofa­le, l-am gasit, in sfirsit! Dar poate ca totul nu e decit o inventie a cir­cotasilor. Asa ca m-am gindit sa le intreb pe fete – adica pe colegele mele, ca oricum stim fiecare totul despre fiecare. Asa ca, dimineata asta, la cafea, ce credeti voi ca se discuta in redactia noastra? Care, ce si cum sta cu dra­gostea, pe-acasa.

Cu inima in­doita, am mai intrebat vreo doua prietene. „Ca­sa­toria este moartea nu doar a pasiunii, dar si a identitatii personale“, imi spune Irina si, ca sa-nte­leg mai bine, continua cu o anumita doza de sa­dism: „Nu mai pot face aproape nimic din ceea ce-mi placea sa fac inainte sa ma casa­toresc. Cit despre pasiune, fac sex cu sotul meu de citeva ori intr-un an. Si nici n-am chef sa (beep) mai mult.“ Shit!

O alta prietena s-a uitat la mine ca la un copil timpit, care-i iroseste timpul cu intrebari idioate. „E ceva legat de casatorie… Lucrurile se schimba dupa un timp. O sa vezi!“ Oare-au innebunit cu totii? Ce s-a intimplat cu batrineii aceia care se plimbau de mina prin Cismigiu, la fel ca indragostitii? Sper ca n-o faceau doar ca sa se sprijine unii de altii. Destul de deprimata de raspunsurile primite, m-am gindit ca ar fi mai bine sa sun „un specia­list“. Adica un psiholog.

Si, fiindca am facut echipa buna cu Matei Georgescu, i-am cerut ajutorul si de data asta. „Ce ne facem, fete­lor, cu sexul dupa zece ani de casnicie? Spune-mi, doctore, ca pasiunea ramine posibila intr-o rela­tie de lunga durata si ca patul conjugal nu se transforma obli­ga­toriu intr-o conventie!“ Cred ca i s-a facut mila de mine, caci se pare ca a hotarit sa-mi dea un ras­puns „evaziv“: „Intrebarea ta contine deja un ras­puns – si pare a fi unul sceptic: casnicia, cu siguranta, face mereu funeraliile oricarei pasiuni... Este oare asa? Ce ne facem, fetelor?

Daca discu­tia este rezervata fetelor, ne putem explica de ce Platon, in Banchetul, vorbeste despre iubire cu sase din discipolii sai – si toti erau barbati… Este, oare, pasiunea sentimentul si nevoia de excelenta a femeii? Aceasta ar insemna ca barbatii sint mai putin dependenti de pasiune si mult mai cufundati in ratiune.“ Simt eu ca nu-mi spune totul…