Carpe diem: cititi Proust!, de Alex. Leo Serban

A-l citi pe Proust (tot Proust!) ar trebui sa fie unul din lucrurile alea gen „100 de chestii de facut inainte de a muri”.

Carpe diem: cititi Proust!, de Alex. Leo Serban

Longtemps, nu reuseam sa trec de primul volum al Cautarii timpului pierdut – acela care incepe, tocmai, cu Longtemps… Ma scufundam toropit in iarba inalta a frazelor proustiene, savuram fiecare fir, fiecare miscare a fiecarui fir, fiecare fir de miscare a fiecarui fir – si nu mai ajungeam la finis. S-a spus despre arhitectura acestui mo­nument lite­rar ca este ca o „catedrala”, cu frazele lungi si aparent alambicate – arcurile, nervùrile si vitraliile acelei catedrale. E o imagi­ne posibila, dar nu ma dau in vint dupa ea.

E-adevarat, Proust insusi era mare amator de bi­serici vechi, in stil roman, si de vitralii (gotice); dar mi s-a parut intotdeauna ca a prelua o imagine a unui scriitor – care functioneaza foarte bine in opera acestuia – si a o translata in comenta­riul acelei opere are ceva comod, chiar lenes… Or, scriitura lui Proust este orice, numai „lenesa” nu!

Ce-i drept, efortul (titanic) de a duce la bun sfirsit o opera de 2.401 pagini (doua mii patru sute una; atit are editia paperback pe care am luat-o cu mine la Buenos Aires) poate fi asemuit constructiei unei catedrale. Dar atit. Daca la originea tiparului unei catedrale sta copa­cul (un copac privit de jos, de la firul ierbii, care se „pierde” pe cer cu ultimele sale ramuri, abia vizibile), atunci poate ca ar trebui sa consideram copacul – si nu modelul sau in piatra, catedrala – tiparul constructiei proustiene.

Trunchiul acestei constructii este memoria – adica amintirile persoanei intii; ea bifurca intruna, suind in comparatii aparent nesfirsite, in timp ce alte si alte ramuri ale memo­riei se bifurca la rindul lor. Toate comunica, pentru ca in ele urca sevele aceluiasi trunchi. Cititorii neatenti si grabiti (unul dintre ei, Germaine Greer, a scris recent un editorial in The Guardian in care ii ironiza pe cititorii atenti ai lui Proust – printre care si Nabokov – ca isi „pierd vremea” citindu-l; cineva i-a raspuns – pe forumul ziarului – ca e mai profitabil sa-ti „pierzi vremea” cu Proust decit cu Greer!) l-au acuzat adesea pe Proust ca bate cimpii, ca despica firul in paispe si ca analogiile sale sint nu doar obositor de interminabile, dar si vagi. Or, nimic nu e „vag”, in tesatura frazelor proustiene!

Daca se-ntinde, pe-atitea zeci de pagini, cu analiza unui gest, a unei amintiri, a unui deta­liu, Proust o face pentru a fi – tocmai – cit mai exact. O face cu minutia (sublima) a cuiva care ar incerca sa urmareasca drumul ultimului valatuc de fum prin aer… In cautarea timpului pierdut incearca (si reuseste) sa surprinda conturul acestui fum prin aer. Nimeni nu a dat atita consistenta nemuritoare unui lucru atit de impalpabil precum memoria.

Asa incit, daca ma-ntrebati, va voi spune ca merita cu prisosinta sa va „pierdeti timpul” cu Timpul pierdut. Viata este prea scurta pentru a nu il citi pe Proust.

Articol publicat in ELLE Ianuarie 2010

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle