„Cantecul tulpinii de lotus” (de Marius Chivu)

O noua poveste marca Marius Chivu despre o iubire de demult, o artista despre care putini mai stiu astazi, un interviu ratat si o oarecare doza de vinovatie.

„Cantecul tulpinii de lotus” (de Marius Chivu)

Cu cateva luni inainte de Revolutie, mama m-a luat la un spectacol tinut la Casa Sindicatelor, genul de spectacol de revista, cu de toate: muzica, dansuri, scenete. Aveam zece ani si cred ca a fost primul spectacol de acest fel pe care l-am vazut, oricum nu-mi amintesc nimic altceva in afara de trei momente.

In holul cladirii, pe niste mese improvizate, se aflau carti, discuri de vinil si fotografii cu artistii din spectacol. Din tot ce se gasea acolo, mama a cumparat o fotografie, dar o fotografie cu cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem pana atunci. Parul, foarte bogat, avea o coafura ridicata elegant intr-un fel de pagoda; la gat purta un colier batut cu pietre negre, la fel erau si cerceii foarte lungi si un fel de diadema care-i cobora din par la jumatatea fruntii pana aproape de ceea ce credeam eu ca era o alunita situata exact la jumatatea distantei dintre sprancenele arcuite perfect, asa cum un contur perfect aveau si buzele, si ochii; o alta alunita, mai mica, se gasea sub ochiul stang si, ca si cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns sa-i taie rasuflarea baietelului de atunci, femeia in rochie neagra din fotografie zambea usor lasand sa-i apara, in obrazul drept, o gropita. In partea de jos a fotografiei aparea scris, ca de mana, numele ei, cel mai misterios din lume: Naarghita. (Daca va intrebati cum de pot descrie atat de amanuntit fotografia, asta e pentru ca o am in fata mea chiar acum cand scriu.)

Al doilea moment pe care-l tin minte din acel spectacol a fost, fireste, chiar numarul Naarghitei, care, imbracata intr-un sari, a interpretat trei cantece, toate de pe coloana sonora a filmelor indiene care in a doua jumatate a anilor ‘80 faceau furori intr-o Romanie avida dupa orice forma de divertisment. Erau anii in care se statea la coada sa prinzi bilete pentru a vedea, in picioare, la cinematograf filme precum O floare si doi gradinari'. De altfel, filmele de la Bollywood au fost telenovelele Romaniei comuniste. Ei bine, cand Naarghita a cantat melodia din Vagabondul', sala a izbucnit. Nu mai vazusem si nu mai simtisem niciodata o asemenea vibratie. Acea explozie de bucurie din sala de spectacole a Casei Sindicatelor m-a naucit. Cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem pana atunci canta cele mai frumoase cantece in adoratia multimii!

Probabil ca recitalul Naarghitei a fost ultimul din spectacol, caci mama m-a ridicat pe scena si, dandu-mi un pix si fotografia, m-a indemnat sa dau cortina la o parte si sa ma duc dupa ea in culise. Nu mai stiu daca am strigat-o sau daca m-a vazut, imi amintesc insa ca pixul n-a scris – inca se vede pe spatele fotografiei cum „N'-ul este dublat de o scrijelitura – , asa ca a facut un porcusor intr-un colt pana cand pasta a umezit bila pixului, apoi a scris frumos „Naarghita 1989' cu o inimioara in locul punctului de la „i'. Dupa care m-a pupat pe obraz! Nu stiu cum de n-am lesinat, dar ce pot sa va mai spun este ca multa vreme de la acel autograf – chiar primul meu autograf – scoteam fotografia Naarghitei din sertar si o priveam minute in sir cantand incet, sa nu ma auda ai mei, „Icichidana, Icichidana, Dana Upaidaaanaaa…'. Ma indragostisem cum nu mai fusesem indragostit de la Marina Scupra. Doar ca pe Naarghita o cunoscusem si ma si pupasem cu ea.

Cand ziarele s-au umplut cu stirea mortii ei la sfarsitul lui februarie, nici unul dintre prietenii mei n-a fost emotionat, pentru ca mai nimeni nu auzise de ea. Asta desi o compilatie cu cantecele de film indiene interpretate de ea a aparut in 2007 in colectia Jurnalului national. La moartea ei, cum se intampla de obicei, ziarele au scris toate cam aceleasi lucruri triviale: numele ei real, ca tocmai implinise 74 de ani, ca se retrasese de mai bine de douazeci de ani si ca traia modest intr-o garsoniera inchiriata.

S-a mai scris insa cate ceva si despre cum a debutat intr-un corp de balet, despre prietenia ei cu Indira Gandhi si despre povestea de dragoste cu actorul Raj Kapoor, insusi protagonistul din Vagabondul', filmul pe care l-ar fi vazut de 50 de ori si care i-a marcat destinul; despre faptul ca a cantat in peste 15.000 de concerte, inclusiv la New York, la Carnegie Hall („Publicul era admirativ, dar intr-un fel nemilos cu bisurile cerute'), despre cum, dupa 1971, n-a mai primit viza pentru a iesi din tara, ratand astfel sa joace si sa cante (invatase singura hindi) intr-un film la Bollywood dupa un scenariu inspirat chiar din viata ei: o straina, fiica unui ambasador, se indragosteste de un indian.

Spuneam ca prietenii mei nu auzisera de Naarghita (nume de scena care, apropo, inseamna „cantecul tulpinii de lotus'), dar si eu o uitasem. Mi-am adus aminte de ea abia anul trecut, fix pe vremea asta. Mergand la Posta sa ridic un pachet, privirea mi-a sarit pe fotografia ei din Anunt AZ sub care era scris un text prin care solicita „ajutor umanitar socio-profesional' pentru achizitionarea licentei cantecelor indiene pe care, probabil, nu mai avea dreptul sa le imprime pe noi discuri. Am cumparat ziarul decis sa o caut si sa fac un interviu cu ea, doar ca am tot amanat. Pusesem deoparte si fotografia cu autograful pe care voiam sa i-l arat cand ne-am fi intalnit. N-a fost sa fie!

Poate ca am scris acest text si din vinovatie, dar cred, totusi, ca amintirea intalnirii noastre de acum 24 de ani e mai puternica si mai frumoasa decat orice.

Foto: Portrait of beautiful Indian woman from Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle