Calatorie in copilaria omenirii cu Hanna Bota

Undeva pe glob,cei mai bogati oameni ai planetei coboara din iahturi pe insulele celor mai primitivi locuitori ai Terrei. O romanca a fost acolo si povesteste ce rezulta din intilnirea celor doua civilizatii.
 

Tentatia e sa va spun ca Hanna Bota e acest antro­polo­g-scriitoare-poeta care si-a petrecut o luna din viata alaturi de ultimii canibali de pe planeta, dupa care a scris o carte. Insa am aflat si eu din cartea ei, ultimul act antropofag s-a intimplat cindva prin anii ’70, asa ca putem spune fara sa gresim ca antropofagii nu mai exista pe planeta noastra. Ce exista inca sint niste insule in Polinezia care impreuna formeaza o tara pe nume Vanuatu, iar aici locuiesc cei mai fericiti oameni de pe pla­ne­ta, potrivit celor de la The New York Times. Acesti oameni rid cu pofta, sub orice pretext, isi iubesc semenii peste masura, fara a cunoaste „arta iubirii”, nu sint afectati de depresie, stres si trecerea timpului, iar harnicia pentru ei nu e tocmai o virtute. Printre acesti oameni a trait, timp de o luna, Hanna, incercind sa inteleaga unde a gresit omenirea in lungul sau drum spre evolutie.

ELLE: Ce gind te-a dus in Vanuatu?

Hanna Bota: Prima dorinta care m-a pus pe drum a fost sa scriu o carte despre inchisorile pe care ni le facem noi insine. Am observat ca toata lumea traieste intr-o cusca pe care si-o cladeste singur si in care se simte in siguranta. Am vrut sa scriu o carte despre trairea mea limitata, intr-un spatiu nemarginit. Nu m-am gindit de prima data la Vanuatu. Una dintre surori­le mele, care e oftalmolog si locuieste in Suedia, a fost, printr-o organizatie, in desertul Kalahari, unde a consultat populatia de bosimani de acolo. Aces­tia sint foarte izolati si ra­masi in urma si, din cauza soarelui si a vintului, sufera de diverse afectiuni ale ochilor. Intentionam sa ma duc cu ea acolo in anul urmator, dar voiam sa traiesc aceasta experienta de una singura, nu insotita de un grup. Aceeasi organizatie, Pilgrim, care merge si ajuta populatiile din locuri foarte izolate de pe glob, a descoperit Vanuatu. Doi dintre membrii ei, sotii Mick si Gabriella, m-au ajutat sa ajung si eu acolo. S-au dus in Vanuatu inainte si mi-au spus ca vor sta patru luni, dupa care vor petrece o ultima luna impreuna cu mine. S-a potrivit tocmai bine, pentru ca intre timp am fost acceptata la doctorat si am ales sa studiez aceasta tema de antropologie culturala „pe teren”, in Vanuatu.

ELLE: Cum au primit ai tai vestea plecarii? Ai lasat acasa un sot si un adolescent ingrijorati?

H.B.: Au spus ca nu sint normala (ride), dar ei stiu ca am nevoie de trairi mai diferite decit are tot omul si au acceptat aceasta ciudatenie a mea. Cit timp au stiut ca ma duc impreuna cu Mick si Gabriella au fost linistiti, la fel si eu. Dar cu o saptamina inainte de a pleca, dupa ce imi luasem biletul si viza, m-au sunat si mi-au spus ca vor fi dati afara din Vanuatu. Le expira viza de turisti de patru luni si, din nu stiu ce motive, trebuiau sa paraseasca tara cu interdictia de a se mai intoarce acolo timp de un an. Asa ca a trebuit sa decid daca ma duc singura sau daca incercam in anul urmator. Mi-au spus ca imi pot gasi ei ghid si ca imi aranjeaza traseul. Atunci mi-am zis: cine stie daca o sa mai apuc sansa asta, viza am, bilet am, ce pot pati? Risc sa fiu violata? Mi-au zis ca nu chiar, nu sint violenti. Atunci ce pot pati? Sa-ti pice o nuca de cocos in cap, mi-au zis ei. M-am gindit ca n-avea cum sa mi se intimple asta chiar mie. Pe moment mi s-a parut OK, insa trecind saptamina, am inceput sa ma sperii. Dar decit sa pierd tot… am zis ca incerc. Si m-am dus. Bine, nu trebuia sa iasa atit de horror, sa ajung la triburile de pe munte si sa nu am ce minca. Dar a fost mult mai bine asa, pentru ca a trebuit sa depind de ei. Daca eu depindeam doar de bunurile mele, atunci insemna ca nu traiam cum traiesc ei. Eu imi mincam mincarea mea, in coliba mea, si ei isi vedeau de viata lor.

ELLE: Intr-una din primele seri acolo, admirind acel paradis exo­tic, cu ape turcoaz si nisip fin, unde bogatasii planetei veniti pe iahturi se intilneau cu cei mai necivilizati paminteni, ai avut revelatia ca lumea acestora din urma e pe sfirsite. Ce crezi ca pierde omenirea prin disparitia acestor insule de primitivism?

H.B.: Mi-am dat seama ca, daca insule exotice mai putem fa­brica, pe oamenii acestia nu ii mai putem face primitivi, dupa ce i-am contaminat cu informatie. Eu vad omenirea ca pe un orga­nism care se dezvolta, de la copilarie spre maturitate. Ei sint copiii umanitatii. Freud zicea ca daca vrei sa te cunosti pe tine, trebuie sa te intorci la copilaria ta, iar Jung a extins asta la colectivitati. Trebuie sa te intorci in copilaria umanitatii ca sa cunosti evolutia ei. Cum ar fi daca toti oamenii de pe Pamint ar fi maturi si n-ar mai fi copii?! Atunci cind nu vom mai avea copii pe Terra, vom pierde propria noastra copilarie, vom pierde sansa de a ne mai cunoaste pe noi. Asa ca acum trebuie sa ii cunoastem repede-repede, sa scriem tot despre ei, sa inregistram tot, pentru ca vom ajunge o societate de maturi si batrini. Imi venea sa le spun: „Gata, nu mai trebuie sa va civilizati! Civilizatia e doar un alt fel de a trai. Trairea voastra e foarte buna asa cum e ea acum, gindurile voastre sint bune asa cum sint”. In afara de faptul ca ar fi bine sa scape de niste frici care ii te­rorizeaza, pentru ca unii dintre ei inca mai cred in spirite, traiesc atit de frumos, atit de aproape de natura, atit de a­proa­­pe de bu­cu­rie. Sint mai profunzi in anumite aspecte de­cit noi, mai grijulii unul fa­ta de ce­lalalt. La noi ce­­lalalt nu mai exista, l-am inghitit, contez doar eu. De aceea se purtau frumos cu mine, pentru ca eram importanta eu ca un celalalt.

ELLE: Nu ti-a fost frica de ei?

H.B.: Niciodata. De ei ca oameni, niciodata. Sint pasnici si au un mare respect pentru omul alb! Eram ca o zeita acolo. Nu pri­mesti in lumea civilizata asa respect! La ei barbatii erau hraniti primii, dupa aceea mincarea era data femeilor, care imparteau si copiilor. Nici seful de trib nu primea mincarea inaintea mea. Si mai e ceva: ei nu arunca resturile de mincare. Iar atunci cind dadeam inapoi farfuria, doar seful satului sau fiul acestuia aveau voie sa termine mincarea mea. Era o forma maxima de respect.

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle