Bucurestiul recuperat

Oameni de bine si-au facut timp, in ultimii ani, sa scrie despre Bucuresti, sa il fotografieze sau sa ii scotoceasca istoria. Iar asta ne-a facut si pe noi, ceilalti, sa ne intoarcem cu drag privirea spre oras.

Inca imi amintesc prima mea vizita in Bucuresti. Era mare, era zgomotos, era plin de oameni si de masini, de magazine, de cladiri haotice, de iures si tumult. Mi-a placut din prima clipa, asa cum li se intampla tuturor celor care vin din orase mai mici si decid sa ramana. In anii pe care i-am petrecut aici am invatat sa imi placa tot felul de lucruri la el. Imi amintesc mai cu seama momentele dupa mutare cand, fara un loc de munca si nimic de facut, hoinaream alene pe strazi, in zilele de septembrie, ascultam de pe o banca orchestra care repeta la Ateneu, citeam in Cismigiu sau beam nesfarsite cafele la Green Hours.

De atunci, Bucurestiul meu s-a conturat intr-un perimetru din care ies doar rareori, care imi place si in care ma simt sigura, un fel de oras mai mic in orasul cel mare, in care stiu fiecare colt, dar care se mareste totusi pe masura ce trece vremea si descopar alte si alte locuri minunate. Insa tot de cand am ajuns aici mi-am dat seama ca Bucurestiul nu e pe placul tuturor. Pe langa cei care deja locuiesc aici si care au ajuns sa sufere de un soi de blazare, sa nu mai suporte locurile pe care le vad prea des si sa le ignore voit, mai sunt si cei care, de departe, urasc Bucurestiul si aglomeratia lui si nu isi imagineaza cum se poate locui aici. Asta desi Capitala nu este nici pe departe un oras la fel de aglomerat sau haotic ca altele. Si nici macar atat de murdar.

In toti anii acestia am vazut cum orasul, cu toate ale lui, a fost pe rand urat, hulit, ironizat, exploatat. Numai ca, in vremea din urma, oamenii care locuiesc aici au inceput sa il placa mai mult. Si mi-am dat seama de ce atunci cand am vazut pentru prima data proiectul fotografului Stefan Tuchila, Ultimul Etaj – o cartare fotografica a Bucurestiului. Proiectul, dupa cum ii spune si numele, consta in fotografii realizate de sus, de la ultimele etaje ale unor cladiri inalte, care surprind cu o sensibilitate aparte orasul fata de care toti avem o parere preconceputa. „Ideea pentru Ultimul Etaj a aparut acum opt ani”, spune Stefan Tuchila, „in momentul in care am descoperit privelistea superba dintr-un bloc de locuinte de pe Hristo Botev. Incepand cu acel moment am incercat sa integrez in promenadele mele urbane cat mai multe momente la inaltime, apogeul fiind atins in ultimii ani, cand am petrecut mai mult timp pe terase de cladiri decat la nivelul solului.”

Fotografiile lui au avut meritul de a fi schimbat perspectiva asupra orasului – o miscare de care Bucurestiul avea nevoie. Stefan spune ca orasul l-a inspirat, desi il stie bine si de multa vreme. S-a nascut aici si tot aici si-a petrecut mare parte din viata. „Am invatat treptat sa il iubesc si sa il inteleg, cu toate defectele lui. Calatoresc foarte mult si ajung la aceeasi concluzie de fiecare data cand ma intorc in Bucuresti: acest oras este unic. Atat de unic incat merita explorat si fotografiat zilnic.” Portretul pe care l-a realizat orasului a fost expus pentru o vreme la Muzeul National de Arta Contemporana, dar oamenii au vazut si inca pot vedea fotografiile pe site-ul lui Stefan sau pe Facebook (www.ultimul-etaj.ro, www.facebook.com/UltimulEtaj). Si, cel mai important, proiectul nu s-a sfarsit. „Va dura atat timp cat durez si eu”, spune Stefan, „expozitia de la MNAC a fost o faza importanta, dar vor urma si altele. Cat timp orasul nu va inceta sa se schimbe si cat timp voi gasi intotdeauna cladiri noi pe care sa urc, va continua. In acest moment experimentez metode tehnice pentru a putea face panorame si mai mari, ca sa diversific procesul de acumulare al proiectului.”

Nu a fost deloc surprinzator ca un fotograf sa duca la capat o astfel de idee, insa neasteptat e felul in care publicul, de obicei satul de Bucuresti, a reactionat. „Pana acum, Ultimul Etaj este proiectul pentru care am primit cele mai putine mail-uri revoltate, deci as putea spune ca reactia a fost una buna. Prin comparatie, reactia fata de Estetica contradictiei (n. red. – un alt proiect al lui Stefan despre alaturarile nefericite din acelasi peisaj urban) a fost mult mai dura pentru ca exista o idee fixa la unii romani, aceea de a nu arata decat acele valori sigure precum Ateneul, bisericile sau sediul CEC. Revenind, la Ultimul Etaj reactiile au fost foarte pozitive, in mare parte datorita faptului ca aceasta fata a orasului este o surpriza pentru o mare parte din bucuresteni. Interesul fata de imagini a fost foarte mare, de la cei care isi cautau casa sau biroul pana la exploratorii urbani sau cei pasionati de istoria orasului. Din cauza amplitudinii si scarii proiectului, aproape oricine poate gasi ceva interesant in macar una din imagini.”

Perspectiva lui Stefan s-a dovedit surprinzatoare si din alt punct de vedere – acela ca autorul, fara sa isi mai petreaca tot timpul aici (locuieste in Franta de o vreme), a vazut mai bine decat cei mai multi dintre noi schimbarile prin care a trecut si inca mai trece orasul. Iar aceste transformari greu de sesizat pentru noi, ceilalti, au fost cele care i-au sarit in ochi. „Bucurestiul se schimba foarte rapid, uneori in bine, dar de cele mai multe ori in rau. Daca e sa privim starea fizica a orasului, de la cladirile noi pana la spatiul public, imaginea nu este foarte pozitiva. Daca privim insa viata orasului, modul in care bucurestenii invata sa isi utilizeze orasul, tendinta este pozitiva. Iar puzderia de blog-uri cu si despre oras aparute in ultima vreme nu face decat sa confirme aceasta tendinta de a asuma si investi orasul. Probabil ca in timp relatia Bucuresti-bucuresteni se va ameliora, caci situatia conflictuala din ziua de azi este si una din principalele cauze ale starii deplorabile a unor parti din oras”.

Insa, dincolo de schimbarile fericite sau mai putin inspirate, proiectul Ultimul Etaj nu s-a oprit la ele, ci a aratat un oras personal, locuit de oameni si vazut de un alt om. „Mi-am dorit sa transmita orasul asa cum il vad eu, cu toate calitatile si neajunsurile lui. Uneori am insistat asupra partilor mai putin valorizante, alta data am capturat locuri interesante, cu o adevarata calitate urbana si arhitecturala. Imaginile de detaliu synt imprimate deja cu o mare doza de subiectivitate. Iar avantajul panoramelor e ca prezinta parti foarte mari din oras, fara sa insiste pe un detaliu anume. Fiecare a putut sa inteleaga ce vrea, in functie de interesul si contextul personal. Per total, cred ca oamenii care au vazut aceste imagini au inteles ca Bucurestiul este un oras cu mult mai complex si mai bogat decat credeau pana atunci.” La asta a ajutat mult si faptul ca Stefan este atat fotograf, cat si arhitect, iar cele doua aspecte ale muncii sale s-au completat perfect in acest proiect. Si tot de aici au rezultat si concluziile lui: „Tesutul urban al orasului este o colectie de intalniri violente intre diferite epoci. Simplificand la maximum, fiecare epoca a incercat si de multe ori a si reusit sa stearga ce s-a intamplat inainte. In acelasi ritm, regulamente urbane care au incercat sa modeleze orasul nu au reusit niciodata sa il constranga sa urmeze regula, exemplul perfect fiind Planul Urbanistic General actual. De unde imaginea clasica a orasului vazut de sus: tectonica, puternica, conflictuala, haotica prin lipsa regulii. Este ironic ca zonele cele mai ordonate sunt si cele mai detestate de populatie: faimoasele cartiere gri, in care o mare parte dintre bucuresteni s-au nascut, au crescut si locuiesc astazi”.

Insa aceiasi oameni care detesta parti intregi din Bucuresti invata acum sa se bucure de altele, sau macar sa le descopere din nou prin intermediul a tot soiul de asociatii care lupta sa recupereze onoarea uitata a orasului si sa ii faca pe locuitorii lui sa-l aprecieze din nou, prin excursii si lectii de fotografie care au drept model principal orasul insusi. Cam acesta este obiectul de activitate al asociatiei „Bucurestiul meu drag“. Andrei Barsan spune ca organizatia s-a nascut din faptul ca lui ii place orasul si pentru ca ii place sa fotografieze. „Din ‘79 fac asta. De atunci ma plimbam prin oras impreuna cu tatal meu. Si chiar si acum sunt zone pe care le descopar. Cu asociatia facem plimbari prin zone de tot felul, mai ales prin unele care sunt intimidante pentru unii. Asa, cu excursiile, socializam intre noi, noi cu orasul, noi cu ceilalti locuitori. E foarte interesant sa socializezi cu orasul. Iar oamenii care vin la noi sunt tineri intelectuali, foarte multi dintre ei veniti aici din alte parti. Invata sa recupereze orasul, care a ajuns sa fie ca un lucru pe care il doresti, dar de care te-ai plictisit. Asa ca asociatia le arata ca orasul are viata lui – si cu cladiri, dar si cu oamenii care au locuit si au iubit in ele. Organizam lunar excursii si expozitii foto, in ianuarie am avut o expozitie despre 2012, in februarie avem Dragobetele saruta fetele la Muzeul Satului. Am mai organizat Ziua fotografiei de strada in Romania.”
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle