Aprilie nuclear (de Marius Chivu)

Poate nu iti mai aduci aminte sau poate ca nici nu erai nascuta pe atunci, dar, cu treizeci de ani in urma, o explozie cum nu mai fusese a scuturat partea noastra de lume. Marius Chivu rememoreaza dezastrul de la Cernobil.

Aprilie nuclear (de Marius Chivu)

Eram in clasa intai cand, oricum, totul in jur imi era strain: cladirea scolii, colegii, doamna invatatoare, noua mea viata de scolar. In general, in clasa intai te simti singur si abandonat. Si e normal sa fie asa, caci n-a mai ramas mult din copilarie, viata ta s-a cam terminat. Dar, fara ca oamenii sa afle, lumea insasi se schimbase dramatic.

Era prima saptamana din luna mai. Gandurile tuturor scolarilor erau deja la vacanta de vara, cand invatatoarea a intrat in clasa cu o cutie de plastic din care ne-a pus in palma, trecand printre banci, cate o pastiluta alba pe care trebuia sa o sugem. Acest ritual medical s-a repetat, saptamanal, foarte multa vreme fara sa stim de ce. Ni s-a spus doar ca e „pastila timpului. Nu-mi aminteam aceste detalii, dar am sunat-o pe invatatoarea mea de atunci (suntem prieteni pe Facebook) si, cand a aflat ce voiam sa-mi povesteasca, a exclamat: „Da, am trecut printr-un accident nuclear impreuna!

Pentru ca despre asta e vorba: pe 26 aprilie 1986 avusese loc explozia unuia dintre reactoarele centralei atomo-electrice de la Cernobil (o localitate ucraineana aflata la doar 600 de km de Romania), eveniment care este cunoscut azi drept cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii, echivalentul a 500 de bombe nucleare precum cele detonate la Hiroshima.

Cand doamna invatatoare ne-a dat prima pastiluta de iod, norul radioactiv se afla deasupra Romaniei de cateva zile. Autoritatile sovietice ascunsesera catastrofa, dar masuratorile Europei indicasera cresterea masiva a nivelului radioactivitatii. In cele din urma, accidentul a fost facut public si populatiei i s-au dat primele indicatii: sa nu mancam legume decat de la conserve, sa nu bem apa decat din fantani, sa luam pastile de iod (pentru a bloca tiroida sa absoarba radioactivitatea din aer)…  Imi amintesc cum tata m-a luat cu masina sa umplem cateva bidoane cu apa de la o cismea din afara orasului.

Consecintele dezastrului nuclear de la Cernobil sunt azi cunoscute, desi mai mult estimate: numarul de persoane decedate din cauza accidentului ar fi de jumatate de milion, iar al celor contaminate in diferite grade (cancer, mutatii genetice) atinge cifra de 17 milioane. Peste doua milioane de oameni (dintre care 700.000 de copii) traiesc si azi pe teritoriu contaminat (23% din teritoriul Belarusului), unde afectiunile oncologice au crescut de cateva zeci de ori, in timp ce speranta de viata a scazut.

Am citit recent cartea scriitoarei bieloruse Svetlana Aleksievici, care a luat anul trecut Premiul Nobel: Dezastrul de la Cernobil (Editura Corint). Este cea mai coplesitoare carte citita de mine vreodata pe care, daca nu aveti nervii tari, nu v-o recomand! O elegie horror in care Svetlana Aleksievici sta de vorba cu cateva zeci de victime si supravietuitori: sotii de soldati care au fost atunci trimisi (la moarte) sa reduca nivelul scurgerilor radioactive, locuitori evacuati din satele aflate in preajma Cernobilului, tarani care si-au abandonat casele si animalele, medici, artisti, fosti ingineri la centrala, chiar si cativa copii.

Am citit cartea greu, cu noduri in gat, lacrimand incontrolabil pe zeci de pagini, citind povestile cutremuratoare ale femeilor vaduve carora le-au murit sotii in brate („barbatul pe care l-am iubit asa de tare, cum n-as fi putut s-o fi facut mai mult nici daca l-as fi nascut chiar eu, se transforma sub ochii mei intr-un monstru; la un moment dat mi-a cerut oglinda, dar eu n-am vrut s-o fac), neveste de barbati ramasi handicapati (in primul rand impotenti), mame care au nascut copii cu mutatii genetice („copiii nostri nu rad, nu alearga prin curte; nu au putere, sunt ca niste batranei), femei contaminate ramase singure pentru totdeauna pentru ca nici un barbat sanatos nu le-a mai vrut, fetite nascute sterile („papusile noastre sunt moarte pentru ca ele sunt copiii nostri si copiii nostri n-o sa traiasca) sau aproape fara viata („fetita mea m-a salvat pe mine, ea a primit toata incarcatura radioactiva, a devenit un fel de paratraznet pentru mine; mititica, ea m-a ferit, a trait doar patru ore…).

Povestile lor arata haosul inimaginabil si dispretul fata de fiinta umana: ascunderea situatiei reale, propaganda sovietica care dezinforma spunand ca nu exista pericole, lipsa de informatii, inconstienta, iresponsabilitatea si cinismul autoritatilor comuniste care au trimis la moarte sigura cateva sute de mii de barbati tineri. Marturiile supravietuitorilor arata, mai ales, felul in care Cernobilul „a scos viata din femei.

Spune cineva: „in femeile noastre n-a mai ramas nimic femeiesc. In acea perioada in care norul radioactiv contaminase aerul si solul Romaniei, Elena Ceausescu a transmis o directiva conform careia gravidele trebuia sa primeasca iod suplimentar, dar sa nu se accepte intreruperea sarcinii. Adica nu se puteau face abateri de la legea intreruperii de sarcina chiar daca exista riscul nasterii unor copii cu mutatii genetice! O dovada in plus a faptului ca in comunism femeia era doar un element in procesul natalitatii, un gen necesar, in primul rand, reproducerii Omului Nou care sa construiasca socialismul.

Zilele asta s-au implinit treizeci de ani de atunci, iar aceste randuri se vor o biata elegie pentru femeile tinere de atunci carora li s-a rapit dreptul la dragoste, la frumusete, la viata obisnuita.

Marius Chivu poate fi urmarit si pe pagina de autor de pe Facebook.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle