Amintiri despre ROCHIA de mireasa

Rochia de mireasa seamana, de cele mai multe ori, cu un brad de Craciun. O doresti, o visezi, o alegi cu grija, te bucuri pentru ea inainte de vreme. Insa nu iti pui problema ce are sa se intimple cu ea dupa ce ai folosit-o. Patru femei iti arata adevaratele motive pentru care isi amintesc, cu drag sau cu indignare, de rochiile lor.

Amintiri despre ROCHIA de mireasa

Rochia care a inceput o prietenie

Cecilia isi aminteste astazi in detaliu, la 61 de ani, rochia pe care a purtat-o in ziua nuntii ei, in 1975. „Era din supraelastic alb gofrat, cu mineca lunga ingusta, decolteu la baza gitului si fermoar pe spate. Era cambrata, dar mai mult dreapta decit larga, in patru clini. In fata era despicata pina la genunchi, iar unul dintre colturi era usor rotunjit. Marginile de jos erau tivite cu voal incretit. Am facut-o la comanda, cam asa se proceda la vremea aceea. Aveau citeva modele dintre care puteai sa iti alegi ce doreai. Materialul acela, mai cu seama cel alb, se gasea doar in croitorii.” Inca isi aminteste cum si-a asortat rochia cu un voal pina la jumatatea spatelui, prins de o diadema cu strasuri.

Pe atunci, rochiile de mireasa aveau de cele mai multe ori mineci lungi, indiferent de anotimp. Unele mirese isi imprumutau rochiile de la case de moda din oras. Apoi, rochiile se intorceau la locul lor si asteptau sa fie purtate de alte mirese. Iar in cazul in care iti faceai o rochie numai a ta, voiai sa o porti cit mai mult. „Cred ca, la o saptamina de la nunta, am plecat in concediu. Nu ii spuneam luna de miere pe atunci. Pina sa plecam, am si scurtat rochia la croitoreasa. Mi-am facut din ea o rochita scurta, deasupra genunchilor, si o fusta. Mi-ar fi parut rau sa o tin si sa nu o folosesc, desi, pe atunci, cred ca aveam mai multe rochii decit am acum. Mai ales ca nu era foarte ieftina, imi amintesc ca imprumutasem, pentru ea, 500 de lei de la o prietena ca sa imi ajunga banii. Aveam mereu preocuparea asta sa ne facem lucruri, pentru ca in magazine nu se gaseau. Croitoreasa mea avea un Neckermann din care fura modele si, daca imi facea mie un model, ii spuneam sa nu-l mai faca si altora. Si le faceam din tot felul de stofe, tesaturi de casmir.

Dupa nunta, am plecat la Baile Olanesti pentru citeva zile. Iar acolo ne-am intilnit cu un alt cuplu, care minca la aceeasi pensiune ca si noi. Erau cam de virsta noastra. Dupa ce ne-am intilnit de mai multe ori, am intrat in vorba. Si abia apoi Mariana, noua noastra cunostinta, ne-a povestit cum ne vazuse pe strada si cum i-a spus sotului ei ca e convinsa ca sintem proaspat casatoriti: pentru ca si-a dat seama ca purtam rochia de mireasa scurtata. Ea se maritase cu un an inainte si facuse la fel. A zimbit complice cind m-a vazut pentru prima data in rochia aceea. Si am ramas prietene. Acum sotii nostri nu mai traiesc, dar noi sintem inca cele mai bune prietene, dupa 35 de ani.”

Rochia nedorita

Adina nu isi aminteste cu mare drag de rochia ei de mireasa. Nici nu isi visase vreodata propria nunta, pur si simplu nu era genul acela de fe­meie. Daca vedea o mireasa pe strada si i se parea frumoasa, o admira. Da­ca nu, nu. Cind a decis, impreuna cu iubitul ei, sa se casatoreasca, a fost mai mult ca sa astupe gura parintilor. „Sotul meu imprumutase 2.500 de lei de la maica-sa ca sa cumpere verighete. Ne-am logodit intr-o sea­ra, pe cind ieseam de la film, sub o poarta din aceea mare din centrul Clu­jului. Era in 1977. Apoi ne-am dus sa ne facem examenul medical, care era obligatoriu pentru casatorie, iar mai apoi ne-am dus la Primarie. Aco­lo ne-au spus ca toate zilele de vineri si simbata erau ocupate pentru mul­ta vreme. Si ne-au intrebat daca vrem sa ne casatorim lunea, la 8 dimi­neata. Am acceptat, oricum nu voiam sa ne casatorim religios, pur si simplu nu ne-am pus problema, doar ne-am potrivit asa.

Pe 28 martie ne-am ca­sa­to­rit. Nici nu era lume pe strada la ora aia. Ne-am cununat civil, apoi am fa­cut o masa mica acasa, placuta, dar fara pretentii, fara cadouri.” Adi­na nici nu se mai gindea la asta in ’85, cind i s-a nascut cel de-al doilea co­pil, Alexandra. Primul, Cristian, avea deja 4 ani si jumatate. „Dar am ga­sit niste nasi care ne-au facut o surpriza. Chemaseram preotul ca sa fa­cem botezul Alexandrei acasa, nu mai tin minte din ce motive. Iar nasii au ce­rut preotului sa ne aranjeze si cununia. In timp ce mergeam pe strada, nu mai stiu unde ne duceam, mi-au zis: «Sa nu cumva sa refuzi, va trebui sa te imbraci in mireasa». Una dintre prietene imi pregatise rochia ei, o spa­lase, o aranjase.

Si, ca sa nu le stric lor placerea, a trebuit sa accept. Nu a fost un moment placut, era ridicola situatia, mai ales ca eram dupa nas­tere, rochia nu imi placea si imi era si cam strimta. Pentru mine nu a fost deloc reu­sita ideea. Alexandra, in cinstea eve­ni­mentului, s-a pus pe plins si nu a incetat pina cind nu au plecat toti invitatii. Acum, cind ma gindesc, mai bine as fi taiat ro­chia aia. Nu cred ca e bine ca oamenii sa faca astfel de surprize. Atunci nu stiu cum au reusit sa ma convinga, dar nu as mai accepta. Totusi, dupa atitia ani, pot sa zic ca nu rochia sau nun­ta fac ca o casnicie sa fie trainica. Noi nici macar verighetele nu prea le-am purtat. Aveau muchiile ascutite, ne tot agatam cu ele, ne taiam. Dupa o vreme nu le-am mai purtat, dar uite ca sintem impreuna si acum.”

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle