Interviu exclusiv: 24 de minute cu regizorul Arnaud Desplechin

„Trei amintiri din tinerete” („Trois souvenirs de ma jeunesse” sau „My Golden Days”), ultimul film al regizorului francez Arnaud Desplechin, a iesit in Romania la inceputul lunii.

Interviu exclusiv: 24 de minute cu regizorul Arnaud Desplechin

Arnaud Desplechin este unul dintre cei mai subiectivi, mai personali cineasti francezi. Un film semnat de Arnaud Desplechin este o experienta atat de intima, incat e aproape indecent, obscen sa scrii despre el. Pe Arnaud Desplechin l-am intalnit la Festivalul de film de la Cannes, acum doua zile, pentru ca face parte din juriu. Cred in intuitii. Cred ca, daca iubesti filmele cuiva asa de tare, daca te concentrezi pe mesajele lor, incepi sa intelegi si sa cunosti personalitatea regizorului. Nu m-am inselat: Arnaud Desplechin e asa cum imi imaginam eu ca este cand ma uitam la filmele lui: inteligent, fin, cinefil, sensibil si… simplu.

Interviu cu Arnaud Desplechin, discipol al lui François Truffaut, elev al lui Ingmar Bergman si admirator al lui Scorsese. Dar mai ales, interviu cu Arnaud Desplechin, regizor indragostit de FEMEIE.

ELLE: Aveti cea mai subiectiva semnatura cinematografica dintre toti regizorii pe care ii cunosc. Filmele dumneavoastra par autobiografice, desi nu sunt. Care sunt sursele de inspiratie?
Arnaud Desplechin:
Eu sunt un regizor foarte cinefil. Sunt regizori carora nu le place sa vada prea multe filme, pentru ca se tem de influente. Mie imi place sa fiu influentat. Nu am absolut nici o problema cu asta. Ma hranesc cu filme, cu romane. Nu ma inspir din viata de zi cu zi, pentru ca mi se pare ca e extrem de plicitisitoare. De asta iubesc cinema-ul. Pentru ca cinema-ul e realitatea, dar e realitatea atunci cand devine fascinanta. Cotidianul, viata asta de zi cu zi pe care o traiesc mi se par terne. Dar cinema-ul, daca vreti, asta este : viata de zi cu zi, cand incepe sa straluceasca.

ELLE: Un film de Arnaud Desplechin se recunoaste dintr-o mie. Cum va construiti naratiunea?
A.D:
La fiecare etapa e diferit. Primul lucru care imi trece prin minte este scriitura. Cand scriu, imi spun ca un dialog e bun, daca e imposibil de jucat. Daca e bizar, daca ma surprinde, daca ma face sa-mi spun: „eu nu stiu cum o sa fac asta. Nu stiu cum o sa construiesc scena, ce drum o sa aleg cu actorii'. Trebuie sa am senzatia ca scriitura e enigmatica si ca povestea contine un adevar, dar nu stiu care. Dupa aceea, cand ma duc sa fac filmul, cand lucrez cu actorii, gasesc simplitatea de care am nevoie ca sa spun povestea. Cand scriu, incerc sa compun enigme, cand filmez incerc sa gasesc simplitatea. E ca un joc, un joc cu enigme. In „Trei amintiri din tinerete' (Trois souvenirs de ma jeunesse' sau „My Golden Days'), cand scriu scena din muzeu, in care personajul principal o compara pe fata pe care o iubeste cu un tablou si spune ca e absurd, ma intreb cum o sa reuseasca actorul sa joace scena asta, pentru ca e imposibila. Dar, atata vreme cat stiu ca e un adevar intr-o scena, o pastrez. La filmare gasesc simplitatea si modul in care actorul trebuie sa joace toate variatiunile din scenariu.

ELLE: Sunteti enigmatic. Dati-ne un exemplu, ca sa intelegem procesul prin care construiti misterul.
A.D:
Imi amintesc, in „Regii si regina” („Rois et Reine') – film care vorbeste despre relatia dintre un tata si fiica lui, cu Emmanuelle Devos si Mathieu Amalric, care a devenit un alter ego al lui Arnaud Desplechin pe ecran – ca primul text pe care l-am scris a fost scrisoarea tatalui. Am fost atat de socat de ce scrisesem, ca am intors foaia si am spus: „Nu, e interzis sa filmezi scena asta, testamentul asta pe care il lasa tatal ca sa-si blesteme fata'. Era o scrisoare teribila, atat de violenta, ca mi-am spus ca nu o sa pot niciodata sa o filmez. In a doua faza, m-am gandit ca o sa fie un material bun pentru actori, ca o sa le placa sa il joace, asa ca m-am intors la pasajul pe care il scrisesem si m-am intrebat: ce s-a intamplat intre tata si fata, ca sa ajungi la o dragoste asa de bolnava. Astea sunt enigmele pe care le creez cand scriu si tot procesul se rezuma la momentul in care scriu si la cel in care incerc sa gasesc solutiile ca sa turnez scenele.

ELLE: Cum lucrati cu actorii?
A.D:
Din punctul asta de vedere, eu sunt elevul lui Truffaut. Cand ajung la filmari cu actorii, daca actorii imi dau doar talentul lor, daca imi dau ceva artificial, fabricat, nu-mi ajunge. Le spun: „vreau sa-mi dati un joc intim, sa mergeti pana in strafundul sufletului si sa gasiti resorturile care sa va faca sa jucati scene atata de intime, incat aproape sa va simtiti stanjeniti'. Am nevoie ca actorii sa vorbeasca despre ei, sa-mi dea un joc aproape autobiografic. Talentul nu-mi ajunge. Am nevoie de voi, ca oameni. Si eu incerc sa fiu un actor printre actori si sa creez intre noi intimitatea asta, pe care eu o experimentez cand ma uit la un film de Truffaut. Eu am impresia ca Truffaut vorbeste despre el in fiecare film. Asa ca incerc sa ma folosesc pe mine, asa cum actorii se folosesc de ei insisi. Sa fiu eu insumi material pentru film.

ELLE: Sunt putine personaje feminine in cinematografia mondiala atat de complexe ca cele din filmele dumneavoastra. Cred ca doar Ingmar Bergman reuseste sa surprinda atat de just esenta feminina. Cum construiti personajele feminine?
A.D.:
Fasonarea personajelor feminine e un proces care imi ia foarte mult timp. Am fost in China la o retrospectiva si vorbeam despre personajele feminine din filmografia mea, care sunt stranii, care sunt mai mari decat viata, dar in acelasi timp la fel ca viata. Sunt mai mari ca viata, dar cumva la inaltimea potrivita. Cred ca la asta trebuie sa serveasca cinema-ul, sa arate femeia. Pentru ca cinemaul si emanciparea femeii s-au nascut in acelasi timp. Sunt doua fenomene simultane. Cinemaul, fie ca vorbim despre filme de la Hollywood clasice, fie ca vorbim despre expresionismul german, a inregistrat femeia. Pentru ca ea apare dintr-odata si spune : „sunt AICI”. Sunt o femeie moderna, timpurile s-au schimbat. Sunt aici. Iar cinema-ul a inregistrat in mod mecanic emanciparea femeii. Am cea mai mare admiratie pentru Lars von Trier, pentru ca face filme in care nu mai e nevoie de personaje masculine. Asta e visul meu, sa reusesc sa fac un film in care sa nu fie decat fete. Deocamdata sunt inca nevoit sa trec prin personajele masculine ca sa nuantez personajele feminine, care raman miezul muncii mele, coloana vertebrala a filmelor.

ELLE: E stranie comparatia pe care o faceti cu Lars von Trier. Nu m-as fi asteptat la ea. Von Trier tortureaza femeia. Desplechin o sacralizeaza.
A.D.:
Da, imaginea femeii e socanta la von Trier si poate sa lezeze spectatorul. Dar von Trier reuseste sa faca niste personaje feminine absolut incredibile, ca in „Breaking the Waves” (Emily Watson), sau in Antichrist (Charlotte Gainsbourg). Von Trier imprumuta personajelor feminine toate nevrozele lui si reuseste in felul asta sa se dezbare de personajele masculine. Visul meu, ajung incet-incet si la asta si cred ca in noul film la care lucrez acum („Fantomele lui Ismael' – „Les Fantômes d’Ismael') o sa fie si mai izbutit, este sa reusesc sa reduc importanta personajelor masculine, sa le fac sa fie mai modeste, ca sa las mai mult loc femeilor. Cred ca spre asta ma indrept si e fara indoiala influenta lui Bergman.

ELLE: In Franta „Viata mea sexuala, sau cum am ajuns la divergente” („Comment je me suis disputé ma vie sexuelle'), filmul care povesteste viata de adult a lui Paul Dédalus, acelasi erou ca in „Trei amintiri din tinerete” („Trois souvenirs de ma jeunesse' sau „My Golden Days') a fost considerat un film generational, un film care a marcat o noua etapa in cinema-ul de autor. Ati impus un stil nou, caracterizat, printre altele, de povestea construita de mai multe voci. Cum jonglati cu discursul personajelor, cum faceti ca rezultatul sa nu fie o cacofonie?
A.D.:
Pentru mine naratiunea asta povestita de mai multe voci e ca o placere muzicala. Fac toate coregrafiile, ma invart ca sa amuz spectatorii, dar pastrez in minte o singura linie dreapta. De fapt astea sunt cele doua lucruri la care ma gandesc cand scriu un scenariu : sa pastrez o linie dreapta si sa creez mai multe variatiuni, fara sa pierd din vedere ce vreau sa spun la sfarsit. Oricat de complex ar parea, un film trebuie sa poata fi rezumat in cateva cuvinte. Totul trebuie sa fie util, sa serveasca la ceva. Asta e una dintre legile cinema-ului. Nu sunt sigur ca e o lege care se impune si in literatura. Mie imi place ca totul sa fie util intr-un film. Chiar si digresiunile isi gasesc sensul lor. Dar atata vreme cat inca nu am inteles la ce serveste scena si cum poate ea sa consolideze mesajul final, nu ma autorizez sa o pun in film.

ELLE: Care sunt regizorii dumneavoastra preferati?
A.D.:
Sunt trei regizori la care ma gandesc mereu: Truffaut, Bergman si Scorsese. M-am uitat de 25 de ori la „The Departed”, pentru ca nu-mi placea. Si nu suportam gandul ca e posibil sa nu-mi placa un film de Scorsese. Asa ca ma uitam in continuu la el si ma intrebam: „Doamne, oare ce a vrut sa faca?'. Vedeam detalii din film si ma gandeam: „Da asta e foarte bine facut, e foarte bine povestit'. Vedeam lucruri facute la montaj si ma gandeam ce bine e facuta scena asta. Incet-incet filmul a inceput sa ma pasioneze. Di Caprio e un actor genial, dar nu mi se pare emotionant deloc. Il admir, dar nu ma emotioneaza. Mi se pare ca „The Departed” este singurul film in care e emotionant.

ELLE: Ati fost selectionat de sase ori la Cannes, dar nu ati castigat niciodata premiul cel mare. Nu sunteti furios ca v-au invitat sa faceti parte din juriu, fara sa va fi recompensat niciodata cu marele premiu?
A.D.
: Oh, nu, nu. Sunt onorat sa fac parte din juriu. Am mai facut o data parte dintr-un juriu, la festivalul de la Venetia, alaturi de Tarantino. Filmul pe care l-am ales noi, „Somewhere', de Sophia Coppola, a fost extrem de contestat. Presa ne-a linsat. Am senzatia ca sunt din nou student. Ma pregatesc acum sa fac un film, „Fantomele lui Ismael' („Les Fantômes d’Ismael'). Faptul ca fac parte din juriu la Cannes imi da posibilitatea sa vad filme din toata lumea, foarte diferite. Iar asta ma schimba pe mine, ma face sa ma gandesc. Pentru ca vedeti un film, aveti impresia ca nu e bun, dar doua zile dupa vizionare, un film poate capata mai multa forta. Discut cu ceilalti membri ai juriului si asta imi aminteste de vremea cand eram student la facultatea de film din Paris. Am sentimentul ca sunt din nou student si ca invat.

de Ileana F.Buzea

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din lifestyle