Timiditatea cronica

Refuzi sa te afisezi in grupuri, spui „nu“ intilnirilor romantice si singura persoana pe care o vezi toata ziua esti chiar tu, reflectata in oglinda? Atunci, draga mea, suferi de timiditate cronica. ELLE a cautat remediul.

Timiditatea cronica

Poate fi adorabila in primii ani de viata, cind esti imbracata intr-un tutu roz-bombon si iti reciti poezia preferata propriului tata imbracat in Mos Craciun. Dar sa suferi de timiditate excesiva cind deja ai adunat citeva riduri pe fata? Iata cu adevarat o mare problema.

Timiditatea excesiva, sau in forma ei paroxistica, fobia sociala, poate fi corelata atit cu mostenirea genetica, cit si cu mediul de dezvoltare. Asa cum a descoperit si prof. Nathan Fox, de la Universitatea din Maryland, copiii timizi poseda in general parinti cu o sensibilitate crescuta la stres, sint crescuti intr-un mediu cu o educatie deficitara, de cele mai multe ori, privati de afectiune, sau din contra, li se ofera afectiune, dar nu cunosc reguli si responsabilitati. „Se pare ca nici controlul fara dragoste, nici dragostea fara control nu sint calea cea buna pentru a ne ajuta sa capatam control si abilitati”, crede Judith Viorst, autoarea cartii "Control imperfect. Lupta noastra continua cu puterea si renuntarea, un eseu de psihologie practica", publicat la Editura Trei. „Un studiu asupra metodelor de crestere a copiilor si impactului acestor metode peste ani gaseste ca cea mai buna cale este o relatie calda si afectiva combinata cu o disciplina consistenta si judicioasa. Cei crescuti intr-un mediu autoritar, rece, distant si strict vor deveni probabil persoane pasive si retrase, pe cind cei ai caror parinti i-au crescut intr-un mediu permisiv, plin de dragoste, caldura, dar lipsit de reguli tind sa devina persoane fara incredere in sine si fara autocontrol.”

Cel mai bine vazuti sint copiii crescuti intr-un mediu autoritativ, caracterizat de control, ratiune, comunicare si caldura. Un astfel de micro-univers ii va transforma in persoane increzatoare, cu autocontrol, in special atunci cind parintii au facut efortul de a le explica motivele din spatele regulilor lor. La fel de perturbatoare pot fi, insa, experientele din mediul de dezvoltare. Insuccesele din timpul scolii, transformarile din perioada adolescentei, primele amoruri, primele esecuri, refuzuri si piedici, toate ne marcheaza in mod fundamental si pot duce la aparitia unei adevarate fobii sociale.

Articolul de fata nu este insa despre timiditatea care poate aparea doar in anumite situatii, sa zicem atunci cind ne confruntam cu persoane care, prin autoritatea sau functia lor, pot crea o stare de emotivitate exacerbata. Rindurile de mai jos sint pentru toti aceia care se confrunta zilnic cu o lipsa de incredere in sine, cu o viziune exagerat de critica asupra propriei persoane si care prefera sa devina nevazuti, ascunzindu-se intr-un colt al camerei si mascind orice urma a dorintei de comunicare. Asadar, nu este neobisnuit sa te bilbii in fata barbatului care te atrage sau sa te inrosesti si sa-ti mingii ceafa ca un autist atunci cind seful iti re­cunoaste valoarea si te recompenseaza pentru munca ta.

Anormale sint teama puternica si persistenta de a fi judecat de alti oameni si gindul ca ai putea atrage atentia printr-un comportament ridicol, nepotrivit, umilitor peste masura. Timi­di­tatea excesiva si „ruda” ei, fobia sociala, au ca factori declan­satori, in afara de cei genetici sau educationali, factorii biologici (studiile efectuate pe acest subiect indica disfunctii in metabolizarea serotoninei) si stresul. Cronicizarea maladiei poate veni astfel ca urmare a unor evenimente traumatizante, ori a responsa­bilitatilor presupuse de viata de adult (cistigarea si mentinerea pozitiei sociale), tratate, fara exceptie, cu un comportament ezitant. De aici pina la depresie cronica si sinucidere nu mai este decit un pas.

Stiind aceasta, medicii si psihoterapeutii au gasit ceea ce par a fi doua solutii eficace in tratarea acestei afectiuni. Una o constituie psihoterapia de tip comportamental-cognitiv si a doua, pe care nu te sfatuim sa o alegi decit in cazul cel mai sever, tratamentul me­dicamentos.

Preferata medicamentatiei, psihote­rapia comportamental-cognitiva presupune o evaluare initiala a abilitatilor sociale ale individului, urmata de insusirea sau exersarea lor in situatiile sociale care-i stirnesc teama. In acest caz, subiectul are ca obiectiv autoevaluarea reactiilor sale, a nivelului de anxietate si a felului in care gindeste in situatiile prin care trece. Toate acestea sint analizate apoi de psihoterapeut. De fapt, ce se urmareste prin aceste sedinte? In primul rind, par­tea cognitiva vizeaza recunoasterea de catre individ a gindurilor disfunc­tionale care apar la anticiparea si la confruntarea cu situatiile temute („nu voi face fata”, „vor ride de mi­ne”, „nu sint buna de nimic”), ginduri care stau la originea ni­velului ridicat al anxietatii, a tendintei de autoizolare si a ima­ginii de sine distorsionate. Te­rapia presupune asadar de­monstrarea fals­­itatii acestor ginduri, in timp ce insul este invatat sa descopere singur ca tot ce a crezut pina atunci despre el este fals si exa­gerat. In timp, in fata unor ar­gumente solide si verificate, aprecierea propriei pres­tatii devine mult mai adecvata, an­xietatea este re­dusa, iar imaginea de sine imbunatatita.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet