Perceptia eronata a realitatii

Ce vad femeile cind se privesc in oglinda? In cazurile fericite, pe ele insele. In cazurile extreme… Aceasta perceptie eronata a realitatii nu depinde de circumferinta coapselor, ci are cauze psihice mult mai profunde.

Perceptia eronata a realitatii

Nu intru niciodata in cabina de proba a unui ma­gazin, pentru ca urasc imaginea pe care o vad de aproape in oglinda. Exista un locsor mic, imediat sub fese, in spatele coapselor, unde se vede celulita…” Suna cunoscut? Sint convinsa. Ai auzit cuvintele acestea (sau unele asemanatoare) de mii de ori, rostite de prietenele tale cele mai apropiate. Sau poate le-ai rasucit in minte tu insati, in vreme ce iti dadeai sufletul alergind pe banda stationara. Dar declaratia de mai sus, exact in forma in care a fost redata, a fost facuta, cu multi ani in urma, de nimeni alta decit Cindy Crawford, celebrul top- model al anilor ‘80, aflata la acea vreme in plina pe­rioada de glorie.

Si iata ca ajungem la subiect: cel mai frustrant si fascinant fenomen legat de imaginea corporala, BDD (Body Dismorphic Disorder) sau TDC (Tulburare dismorfica corporala) refuza sa se conformeze oricarei reguli sau oricarui sistem logic cunoscut. Am vazut femei care isi declarau in gura mare aversiunea fata de gym si diete drastice, pentru ca exact in momentul urmator sa se arunce cu aceeasi indirjire intr-un program de fitness extrem. Sa nu le uitam nici pe prietenele noastre super-slabe care obisnuiesc sa-si petreaca cea mai mare parte a timpului ciupindu-si abdomenul cu furie, incercind zadarnic sa ne convinga ca sint pline de grasime (Ha!). Am urmarit odata un grup de liceene care dezbateau acest subiect: la un moment dat, cea mai frumoasa dintre ele a izbucnit in lacrimi declarind ca isi uraste corpul atit de tare incit nici macar nu se poate privi in oglinda.

Numeste-o cum vrei, sindromul puloverului legat in jurul taliei, realitate deformata, tulburare dismorfofobica sau TDC, cert este ca aceasta afectiune este al naibii de raspindita, in formele ei minore. 80% dintre femei se declara nemultumite de propria imagine.

Dar ce este, de fapt, TDC? TDC (Tulburare dismorfica corporala – tulburare dismorfofobica) este o afectiune mentala (recunoscuta oficial in 1997 si inclusa in Manualul de diagnostic si statistica a tulbu­ra­ri­lor mentale, in cadrul tulburarilor somatoforme), care mar­­cheaza preo­cuparea obsesiva pentru un defect imaginar sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor, creeaza o imagine dis­torsionata asupra propriei persoane si determina un comportament si un stil de viata nesanatos, uneori extrem. In mod tipic, o persoana care sufera de TDC petrece enorm de mult timp in fata oglinzii, stu­diindu-se, cautindu-si defecte si aranjindu-si parul, consulta in mod constant o multime de medici si evita contactele sociale.

Cu alte cu­vin­te, preocuparea majora a celor afectati de TDC vine din ingrijorarea (de cele mai multe ori lipsita de un motiv real) pentru propria imagine, fapt care produce o ruptura grava in desfasurarea normala a existen­tei. Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli, un celebru psihanalist italian, de la care avem primele descrieri ale tulburarii. El este cel care a descope­rit si studiat o serie de persoane ce traiau un sentiment subiectiv de uritenie sau care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru cei din jur, dar pe care ei le considerau anormalitati. „Bulimia sau anorexia nu sint catalogate ca fiind TDC. Antidepresivele inhibitoare selective ale recaptarii serotoninei folosite in tratamentul tulburarilor dismorfice nu dau rezultate in cazul anorexicilor, deoarece suferinta lor este in mare parte de natura fizica. Anorexicii nici macar nu au suficienta substanta proteica pentru a produce serotonina, de aceea trebuie restabiliti nutritional inainte de orice alt tratament ”, explica Dr. Sallie Jo Hadley, profesor asistent la catedra de psihiatrie a Mount Sinai School of Medicine.

Specialistii spun ca pentru a-ti da seama daca suferi sau nu de o tulburare corporala dismorfica e suficient sa raspunzi la citeva intrebari:

  • Ce anume te ingrijoreaza? (Greutatea mea, tenul meu, picioarele mele, parul meu… totul!)
  • Te privesti deseori in oglinda, incercind sa-ti compari corpul (sau anumite parti ale lui) cu al altora sau ceri consultatii la un plastician pentru o confirmare? (Da, da, nu.)
  • Iti petreci o buna parte din timp incercind sa maschezi anumite defecte? (Da.)
  • Asta iti afecteaza capacitatea de socializare? (Oarecum: nu pozez nud si nu merg la petrecerile Playboy.)
  • Ai incercat sa remediezi aceste defecte? (Evident! Defectele mele si incercarile de corectare a lor sint sursa mea de inspiratie. Despre ce altceva as putea scrie?)

Concluzia: oricine are ceva, un defect real sau imaginar, care il ne­mul­tu­meste. Dar daca aceasta problema iti ocupa tot timpul, toate gin­durile si iti consuma toata energia, atunci e vorba de TDC. Repet: pentru ca o ima­gine corporala alterata sa fie diagnosticata ca dismorfofobie, acea­sta preocupare trebuie sa cauzeze o deteriorare semnificativa a vietii persoanei respective (in domeniul social, profe­sional, personal etc.). In formele grave, obsesia iti acapareaza viata si devine insuportabila. Sa deduc de aici ca sufar de o tulburare corporala dismorfica minora pentru ca am o perceptie alterata a propriei imagini corporale? Atunci apartin unei societati foarte mari, caci fiecare om are propria lui nemultumire.

„Dupa criteriile enuntate in primul manual, orice om (in special femeile) sufera de aceasta tulburare”, spune Dr. Ted Grossbart, psiholog la Harvard Medial School, specia­lizat in relatia dintre imagine si bolile psihologice. „Pe de alta parte, TDC nu e o boala atit de concreta. E greu sa iti dai seama cine o are si cine nu. ” Cei care sufera cu adevarat de TDC se expun deseori unor tera­pii riscante inutile, incercind sa corecteze imagi­nea urita perceputa de ei (vezi cazul Michael Jackson). Din pa­cate, procedurile me­dicale rareori produc o ameli­o­rare a su­ferintei si de cele mai multe ori duc la o in­rau­ta­ti­re a simpto­melor. Studiile statistice facute anul trecut in Sta­tele Unite au a­ratat ca 40% dintre pacientii care intra intr-un cabinet de chi­rurgie plastica au aceasta proble­ma. Pacientii disperati sint la mila eticii doctorilor. Sem­nalul de alarma este tras nu­mai atunci cind o persoana care realmente arata bine spune ca nu poate iesi in pu­blic. Cum reactioneaza in aceste ca­zuri? Re­comanda terapia psihica? Nu intotdeauna.

Oa­menii pot deveni foarte irascibili si chiar agresivi atunci cind e vorba de look-ul lor. Studiile au aratat ca cei mai violenti sint pacientii tineri care au solicitat o interventie pentru nas. TDC se manifesta de obicei in crize, iar acestea sint destul de acute. Ima­ginea distorsionata pe care persoana bolnava o percepe se transforma atunci intr-un adevarat cosmar. Acest atac este cel mai mare dusman al sau. In acel moment, pacientul se simte lipsit de speranta, urit, diform, are ginduri suicidare. Poate aparea ori­cind sau poate fi declansat de un numar mare de situatii (de obicei in conditii de stres). „Uneori, evenimentele din viata reala reusesc sa-i trezeasca din criza, iar aceasta e o reactie normala si sa­natoasa. Atunci cind in jurul lor are loc un eveniment care le solicita prezenta (un deces in familie, o boala grava), bolnavii de TDC reusesc sa-si mute atentia de la preocuparea lor, dar revin asupra acestei probleme imediat ce criza e rezolvata”, spune Dr. Grossbart. Sau gasesc o alta obsesie care sa ocupe spatiul liber lasat de prima. „Acest fenomen se numeste simptomul substitutiei. In tulburarile corporale dismorfice, obiectul obsesiei este variabil. De fapt, pacientul penduleaza in jurul a tot felul de lucruri pentru a evita problema reala, care il deranjeaza cel mai mult si mai profund”, spune Grossbart. Din pacate (sau din fericire), substratul emotional al problemei va iesi oricum la iveala, mai devreme sau mai tirziu.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet