(P) Ascultă-ți corpul! Sarcina, între dorință și durere

Deși a avea un copil poate părea un vis frumos, în realitate, de multe ori lucrurile nu sunt creionate în culori pastelate. Corpul femeii este supus multor provocări, ce îl vor schimba pentru totdeauna.

(P) Ascultă-ți corpul! Sarcina, între dorință și durere

Nimeni și nimic nu te pregătește cu adevărat să fii mamă. Oricât de multe cărți ai citi, oricât de multe sfaturi ai primi sau oricât timp ai petrece alături de copiii altor femei. Singura certitudine pe care o primești e că întreaga ta existență se va schimba radical. Nu doar cursul activităților va fi altul sau timpul va căpăta o altă valoare, dar nici propriul tău trup nu va mai fi același. Te trezești într-un corp pe care nu îl mai recunoști în oglindă, care nu mai reacționează cum o făcea odată și cu care trebuie să începi o nouă relație. Trebuie să înveți din nou să îl asculți, să îl înțelegi și să îl accepți.

De aceea, proiectul Ascultă-ți corpul continuă în această lună cu povestea Irinei, o femeie care și-a dorit nespus de mult un copil, însă a fost nevoită să facă față mai multor provocări decât se aștepta pentru a deveni mamă. A perseverat, nu a vrut să se dea bătută, iar acum, la 40 de ani, are două fetițe gemene care i-au umplut viața de fericire și care fac ca toate momentele grele prin care a trecut să fie date uitării.

„De ziua mea, în fiecare an, primeam aceeași întrebare: «Ce îți dorești?». Nici eu nu mai știam ce cadouri să le sugerez celor din jur, pentru că nimeni nu putea să îmi ofere ceea ce îmi doream de fapt cel mai mult. Ceea ce așteptam de atâta vreme și nu venea. A trebuit să demonstrez cu toată forța mea că îmi doresc foarte mult să devin mamă și că sunt în stare să fac multe și să-mi supun corpul multor încercări ca să merit asta. Și am primit cât pentru toate eforturile mele la final. Anul acesta, când am împlinit 40 de ani, aniversarea a fost extrem de simplă, dar probabil cea mai fericită de până acum. Am petrecut acasă, cu fetele mele, în rutina noastră obișnuită. Pentru că nimeni nu mai are ce să îmi ofere ca să mă facă fericită. Am deja tot.

Însă asta poate spune abia acum, după zece ani de încercări, de momente grele, de nenumărate vizite la medici și câteva intervenții. Când avea 28 de ani a decis împreună cu partenerul său că își doresc un copil. Însă lucrurile nu se întâmplă întotdeauna cum ai sperat sau visat. „Planurile ne-au fost întrerupte când mi-am descoperit câțiva noduli la sâni. A trebuit să îi operez, pentru a nu deveni un stres mai târziu, când deja voi avea copii. După pregătire, operație și recuperare, am reluat planul, dar nu se întâmpla nimic. A urmat apoi o rutină extrem de neplăcută pentru mine și pentru cuplu: curbe de temperatură, teste de ovulație etc.

Timpul trecea, iar asta nu era în favoarea ei. Au urmat multe investigații medicale, a schimbat mulți doctori, a ascultat și mai multe păreri, toate în speranța că va reuși în sfârșit să devină mamă. „Am trecut inclusiv printr-o operație – o laparoscopie investigativă care își propunea să identifice focare de endometrioză ascunse. Așa m-am trezit cu rezerva ovariană micșorată de o intervenție pe ovar, despre care nici acum nu sunt convinsă că a fost necesară. Apoi a urmat o menopauză indusă, cu bufeuri, infecții urinare repetate, de care simțeam că nu voi mai scăpa. Caruselul de emoții este cel mai greu de dus, dincolo de stresul pe care îl îndură corpul. Îți pui toate speranțele în următoarea etapă, în următorul medic. Uneori corpul îți dă semnele pe care le știi ca fiind prevestitoare de sarcină și, când speranța crește suficient de mult încât să te întrebi «Oare de data asta?», îți dă lovitura finală și te aduce cu picioarele pe pământ. Nu, nici de data asta.

De aceea începuse să ia în calcul varianta adopției. Nici aceasta nu era o modalitate simplă de a avea un copil, însă părea singura viabilă. Însă, înainte de a face acest pas, Irina și-a spus că trebuie să mai încerce o dată. O ultimă șansă pe care se simțea datoare să și-o dea. Așa că a mai consultat încă un medic, iar două luni mai târziu, la următoarea consultație, a auzit ce sperase.

„Am trăit momentul vieții noastre. În același loc în care ne depuseserăm la început toată deznădejdea am auzit nu una, ci două bătăi de inimioară. De când am văzut două puncte albe pe ecografie, totul s-a schimbat. De atunci am trăit pentru ele. Însă perioada următoare nu a fost deloc simplă. Sarcina cu gemeni e complicată și prezintă o sumedenie de riscuri. Atât fizic, cât și emoțional.

„Corpul meu cu talasemie minoră se simțea uneori slăbit, dar nu asta a fost problema principală. Ci contracțiile. Orice efort a început să devină o cauză a contracțiilor. În ultima zi de muncă, am trecut prin prima spitalizare. Scurtă, din fericire, însă a fost un semnal de alarmă. Am redus efortul fizic la maximum, am stat cât de mult am putut în pat. Am înțeles la un moment dat că nici plimbările scurte și ușoare nu îmi mai făceau bine. M-am mulțumit că mă puteam spăla singură și mișca puțin prin casă. În rest, îmi căutam poziții comode de stat pe canapea sau în pat. Mergeam cu inima ușor strânsă la ecografii, de teamă să nu mi se spună că unul dintre bebeluși se dezvoltă mai puțin, că dă semne că se pierde sau că se sabotează reciproc, un risc uzual la gemenii cu o singură placentă. Dar fetele se dezvoltau perfect simetric, totul era în regulă și măcar de acolo mă întorceam liniștită.

În timpul sarcinii însă, Irina a trebui sa fie spitalizată, dar a trecut cu bine și peste această încercare. A învățat să asculte toate semnalele corpului și să le împărtășească cu doctorul său, tocmai pentru a evita complicațiile. Deși ultima perioadă a sarcinii a petrecut-o aproape la pat, a fost cel mai frumos lucru pe care îl experimentase până atunci.

„Aveam picioarele destul de umflate și burta foarte mare. Când mă ridicam în picioare, senzația era că duc două bile de bowling în burtă și nu mai puteam sta dreaptă. Însă mă simțeam extrem de bucuroasă petrecându-mi timpul simțind și văzând cum fetele mele se distrau înăuntru împingând cu piciorușele și pumnișorii.

În ziua operației, singurele gânduri pe care le avea erau legate de starea de sănătate a copiilor săi. „Au de toate, tot ce trebuie? Vor avea măcar două kilograme și jumătate? Oare cum se aude plânsul unui nou-născut? Însă toate temerile Irinei au dispărut în momentul în care neonatologul i-a spus că totul este în regulă, când le-a auzit plânsetele și și-a putut atinge cele două fetițe perfect sănătoase.

Fericirea, împlinirea, dorința de a fi alături de ele constant au ajutat-o să meargă mai departe, chiar dacă perioada care a urmat nu a fost deloc una ușoară. Partea cea mai grea nu trecuse încă, fiindcă corpul său era vizibil slăbit și supus în continuare durerii.

„A fost greu. Simțeam că cineva îmi înjunghie abdomenul cu mai multe cuțite. Durerea era atroce și orice încercare de a mă ridica din pat era un test de voință și rezistență. Am plecat cu hemoglobina sub 9 din maternitate, fiindcă pierdusem ceva sânge în timpul operației. Eram slăbită și amețită, dar am tras de mine să merg, să fac pașii necesari. Era condiția cerută pentru a te externa și singurul mod prin care, culmea, ajungeai să te recuperezi. Așa că am mers.

Dar nici după ce a ajuns acasă situația nu dădea semne că se  va îmbunătăți. Însă nu își putea permite să lase oboseala sau durerea să o doboare. În sfârșit, visul i se îndeplinise și trebuia să fie prezentă pentru copiii ei, chiar dacă corpul părea să cedeze.

„Nu am lipsit o secundă de lângă fetele mele și am fost acolo și când le-a fost foame, și când aveau nevoie de băiță, și când plângeau de dureri de burtică. Am descoperit că metoda cea mai bună de a te recupera după cezariană este să ai grijă de gemeni. Nu ai timp să te plângi, nu ai timp să mai simți că îți e greu. O vreme nu am putut sta dreaptă, stăteam cu genunchii flexați, mușchii abdominali erau oricum complet scoși din uz, slăbiți și incapabili să mă susțină. La început simțeam cum organele mi se plimbă prin corp, că încă nu stau la locul lor. Vezica urinară părea că coboară de fiecare dată când urinam. Excesul de piele pe care îl aveam după sarcina cu gemeni făcea să mă doară și mai tare locul operației. Nu îmi permiteam să râd fiindcă simțeam o durere cruntă. Am suferit de constipație câteva săptămâni, până când organele au reușit să își reia funcțiile la parametri cât de cât normali. Iar lohiile sunt pedeapsa de după naștere pentru toate menstruațiile pe care nu le-ai mai avut cât ai fost gravidă. Și ce pedeapsă!, își aduce aminte Irina.

Însă lupta pe care o tânără mamă o duce cu propriul ei corp nu se termină aici. Poate că, de fapt, acum începe cu adevărat bătălia supremă: de a-ți accepta și iubi noul corp. Când te uiți în oglindă și nu îți mai recunoști abdomenul, când sânii îți par străini, iar șoldurile îți aduc aminte de cele ale mamei tale. Nimeni nu te pregătește înainte de ceea ce va urma, cum să te privești cu blândețe, să înțelegi că trupul tău a trecut printr-o experiență unică și nu va mai fi niciodată la fel.

„Burta mea arăta ca un aluat dospit, umflat, ceva mai pigmentat decât restul corpului, cu linea nigra vizibilă luni și luni de zile după naștere. Kilogramele în plus erau acolo, pe coapse și pe burtă. Cicatricea era desprinsă dintr-un film de groază, sânii erau pigmentați ciudat, părul era dezordonat, iar eu nu reușeam să mă regăsesc în această imagine. Într-o noapte, când prinsesem puțin timp să îmi spăl părul – fiindcă în primele luni trăiești într-un continuum de 24 de ore, dușul îl strecori doar când apuci –, pur și simplu nu am mai reușit să îl descurc și am tăiat o șuviță încâlcită. Părul mi-a căzut enorm începând din a patra lună de alăptat. Toate astea erau lovituri importante pentru o femeie, care, deși e mamă, vrea încă să arate a femeie. Înainte de a rămâne însărcinată, îmi plăcea de mine. Aveam silueta pe care mi-o doream, ajunsesem într-un oarecare echilibru din punct de vedere fizic. Și iată-mă acum, cu corpul în derivă, nemaiavând răbdare cu mine și nemaifiind dispusă să îi dau timp ca să își revină. Însă, după cum chiar ea îmi mărturisește, a învățat cu timpul să îl accepte și mai ales să îi fie recunoscătoare pentru că mulțumită lui putea avea grijă de fiicele sale.

„Corpul își împinge limitele după naștere, am învățat pe pielea mea. Nimic nu motivează mai mult un corp să învețe să facă ce nu poate decât o viață de care trebuie să aibă grijă. Darămite două! Am reușit să împing la deal un căruț dublu în fiecare zi, chiar și de două ori pe zi, când încă nu mă recuperasem fizic. Să dorm doar câteva ore într-o noapte și încă să mă țin pe picioare.

La un an și jumătate de la sarcină, corpul meu are încă urmele acestei experiențe. Burta e încă prezentă, am ceva exces de piele, cicatricea s-a vindecat urât, mai am celulită și o posibilă fisură într-o coastă sudată prost. Dar am cele patru mânuțe care îmi îmbrățișează corpul constant, îl cuprind complet și îl fac să se simtă extrem de iubit. Și atunci nu am cum să nu o fac și eu.

Și poate că ăsta e cel mai bun reminder de care tinerele mame au nevoie. Că dincolo de vergeturi, kilograme în plus, un abdomen mai puțin plat, corpul lor le-a ajutat să dea viață unor alte ființe. Că e încă acolo să le ajute să facă față tuturor provocărilor cu care statutul de mamă vine și că merită să fie tratat cu blândețe și iubire.

Continuă să descoperi mai multe povești în fiecare lună, atât în print, cât și în online și pe paginile noastre de socializare, urmărind hashtag-urile #LoveYourBody și #BodyKnowsBest.

Un proiect ELLE x REGINA MARIA

Recomandari
Unica.ro
Mai multe din health & diet