(P) Ascultă-ți corpul. Fertilizarea in vitro, șansa unei noi vieți

În prima săptămână din noiembrie are loc European Fertility Week, marcată de campanii de conștientizare a luptei cu infertilitatea, condiție ce afectează 15% din cuplurile de vârstă reproductivă. Fertilizarea în vitro reprezintă o șansă și o speranță pentru aceste cupluri, chiar dacă nu e un panaceu.

(P) Ascultă-ți corpul. Fertilizarea in vitro, șansa unei noi vieți

În 1978, în Marea Britanie, se năștea Louise Brown, primul copil conceput prin fertilizare in vitro (FIV). Medicii Robert Edwards, Patrick Steptoe și tehniciana de laborator Jean Purdy revoluționau medicina și aduceau speranță în rândul milioanelor de cupluri afectate de infertilitate. Iar 40 de ani mai târziu, Louise nu mai era un caz singular. Alte opt milioane de copii au fost concepuți cu ajutorul FIV.

În ciuda statisticilor, fertilizarea in vitro este pusă în continuare pe lista subiectelor tabu. Asta cel puțin în România, unde continuă să fie văzută drept o procedură nenaturală sau chiar riscantă. În realitate, această metodă de reproducere umană asistată medical nu schimbă cu nimic complexul genetic al copilului. Studiile arată, tot la noi în țară, că un cuplu din șase este infertil. Iar aflarea unui astfel de diagnostic nu e niciodată ușoară. Atunci când singurul lucru pe care ți-l dorești este să devii părinte, poate fi cu adevărat devastator. Deși fertilizarea in vitro nu este o soluție universală pentru infertilitate, poate fi cea mai bună șansă pentru a avea un copil.

Iar povestea lui Nicole dovedește acest lucru. Nicole (Nicoleta Cristea-Brunel) este manager public în cadrul Secretariatului General al Guvernului și președinta Asociației SOS Infertilitatea, iar testimonialul ce urmează a fost publicat pe contul său de Facebook, destinat inițial doar prietenilor, în iunie 2014, când fiica sa, Lara, avea șase luni, ca o recapitulare mentală a aniversărilor ei, pe parcursul unui deceniu. Publicăm acest testimonial azi, așa cum a fost scris atunci, în semn de solidaritate și de încurajare pentru toate femeile și toți bărbații care au de dus o luptă grea pentru a reuși să își țină copilul în brațe.

„Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru urările de ziua mea, iertați-mă că am răspuns cu întârziere. Ce-am făcut de ziua mea? Alte chestii decât în ultimii ani. Printre altele, un soi de bilanț mental, ăla pe care cei mai mulți semeni îl fac de obicei la ‘schimbarea prefixului’. Îmi propusesem de câtva timp să scriu un testimonial despre lupta mea cu infertilitatea – unii dintre voi știți detalii, cvasi-integral sau fragmentar, dar alții nu. Iar a vorbi despre asta este pentru mine o chestiune asumată ideologic, pentru că îmi doresc ca infertilitatea să înceteze să fie un tabu.

12 iunie 2004, 27 de ani – Paris. Locuiam în Montmartre, terminam un master, sufeream din dragoste, îmi ștergeam în mod voluntar din computer într-o noapte tot ce scrisesem pentru disertație, aveam un blog de câțiva ani deja, o ardeam online în căutarea timpului pierdut (poate pare că sună peiorativ, nu-i deloc cazul – era mișto, sunt nostalgică maxim), nu reușeam să mă împrietenesc cu Parisul fără să fie vina lui, într-un fel de-abia așteptam să vin acasă.

12 iunie 2005, 28 de ani – București. Cred că nu mă înșală memoria: ziua am fost la școală, am avut un examen, iar seara am fost cu niște prieteni dragi, într-o atmosfera serenă.

12 iunie 2006, 29 de ani – București. Eram deja în plină navetă internațională. De data asta venise Jean-Pierre în România, mi-am luat o zi liberă de la job, urma să o ducem pe Chevrolette, mâța mea tomberoneză, la mama, ca să pot pleca și eu în Franța. Îmi mai amintesc că eram foarte, dar foarte îndrăgostită, și pentru prima dată simțeam că nu pe contrasens.

12 iunie 2007, 30 de ani – Geneva. Oraș mic și șic, atmosferă cosmopolită, terminam primul an al masterului de acolo, urma să intrăm în vacanță, JP venise pentru a fi împreună de aniversarea mea și ca să îmi ia bagajele în Franța. Mi-am invitat amicii la un pahar, într-un bar de pe lângă Parc des Bastions. Eram vreo 25 de oameni de vreo 15 naționalități, urma să ne separăm, încă nu știam pe-atunci că Facebook avea să ne țină totuși în contact. Am vorbit și am râs mult, eram îmbrăcată în portocaliu, sănătoasă, veselă, îndrăgostită și mai convinsă decât oricând că toate dorințele mele se îndeplinesc. Habar n-aveam însă că avea să fie ultima mea aniversare fericită.
Îmi doream copii. De ceva timp, deja. Mi-aș fi dorit un copil înainte de 30 de ani. Nu-mi ieșise. Mi-era clar că vom avea nevoie de ajutorul medicilor.

12 iunie 2008, 31 de ani – Nimes. Spitalul din Nimes. JP a venit cu tort și șampanie pentru copii. Nu aveam voie să beau alcool. Eram însărcinată în al doilea trimestru. Cu gemeni (nu reușisem să am un copil până în 30 de ani, dar urma să am doi la 31. Recuperasem!). Eram însă spitalizată. Regim de paralitică, nu puteam mișca decât mâinile, gâtul și privirea. Nu aș fi crezut vreodată că voi rezista măcar câteva ore consecutive fără să mă mișc deloc. Am rezistat însă cinci săptămâni. În care am privit tavanul și m-am rugat. Și aș mai fi rezistat. Însă contracțiile s-au accentuat, iar nașterea prematură nu a putut fi împiedicată.
Fetițele mele, Eva și Clara, au murit.
Nu pot să scriu mult despre perioada de după, a fost hipnotică. Doar să spun că bazele grupului de inițiativă, ce va deveni mai târziu Asociația SOS Infertilitatea, le pusesem deja. Primele acțiuni le-am inițiat când eram gravidă. Habar n-aveam însă ce amploare va lua totul și cum „detaliul” ăsta îmi va schimba viața. Pe-a mea și pe-a altora, cunoscuți și necunoscuți.
Au urmat trei intervenții chirurgicale, s-a rezecat septul uterin care provocase nenorocirea (și pe care ginecologul meu nu îl văzuse anterior, lucru pentru care nu îl pot ierta, căci sarcina mea fusese obținută prin fertilizare in vitro, am fost investigată mult peste medie, ar fi trebuit să îl vadă la ecografie! Culmea, era o patologie simplă, care se rezolva prin rezecție.)

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns ce mi se întâmplase, după câtva timp ne-a murit subit și motanul, iubitul nostru Zen. Abia atunci am putut plânge, abia atunci ne-am putut jeli morții, Jean-Pierre și cu mine. Nu pot scrie foarte mult despre ce am simțit atunci. Doare. Doare de atunci încoace, continuu. Doare acum.

12 iunie 2009, 32 de ani – Avignon. Urma să ieșim seara cu câțiva prieteni la un restaurant, dar ne-au sunat de la spital. Făcusem puncția ovocitară a FIV2 pe 10 iunie, cu un transfer de embrion prevăzut pentru 13 iunie. Dar ne-au sunat pe 12 iunie, dimineața, și ne-au chemat să venim pentru transfer la 48 de ore. Nu aveam prea multă experiență. Nu m-am îngrijorat, nu m-am gândit atunci că decizia medicilor de a anticipa transferul ar putea fi un semn că nu era totul tocmai perfect. Am fost fericită să anulez tot ce programasem cu prietenii și am fost convinsă că am primit cel mai frumos cadou de ziua mea. Doar reușisem, și încă cu gemeni, la prima procedură, bineînțeles că voi reuși din nou. Nu se vor șterge pierderea și durerea, dar voi reuși să mă reconstruiesc.
Însă după 10 zile mi s-a spus că testul de sânge este… negativ. Atât de sigură fusesem că sunt gravidă din nou – doar ideea asta mă ținuse în viață după nenorocire – încât am făcut toată noaptea planuri concrete despre cum voi da în judecată laboratorul care mi-a greșit analiza și, în consecință, mi-a perturbat sarcina. Am refăcut a doua zi testul și așteptam rezultatul pozitiv ca să fac un scandal monstru. Rezultatul era, însă, negativ. Cum adică negativ?! În grila mea mintală, negativ nici nu exista ca opțiune! Nu mai înțelegeam nimic.
În septembrie 2009, un alt transfer de embrioni, în care am investit afectiv la fel de mult, s-a soldat cu un nou eșec.

12 iunie 2010, 33 de ani – Strasbourg. Terminam școlaritatea ca elevă internațională a École Nationale dAdministration, după un an în care mersesem la spital la fel de des ca la bibliotecă. A trebuit să refuz să plec într-un minister din Paris sau într-o ambasadă abroad pentru stagiu, am solicitat să mi se aloce instituție de stagiu în Strasbourg ca să pot continua să merg la spital. Era iarnă alsaciană și eram cu JP la Muzeul de Arte Frumoase din Palais Rohan când am aflat telefonic rezultatul de la FIV3. Negativ.
Iată însă că în aprilie, la un alt transfer de embrion, am avut bucuria explozivă a unui test pozitiv. Nu o să uit niciodată vibrația din vocea lui Jean-Pierre când i-am anunțat că se întâmplă: sunt din nou însărcinată!

Însă valorile analizelor mi-au arătat curând că sunt motive de îngrijorare. Sarcina nu evolua bine.
În ziua în care s-a afișat clasamentul promoției Claude Lévi-Strauss, din care făceam parte, și m-a sunat colegul meu canadian să îmi spună că am magna cum laude, am avut o valoare jalnică a progesteronului, iar betaHCG-ul deja nu se mai dubla corect. Mergeam lovită cu leuca pe stradă și m-a șters o mașină. Șoferul a scos capul pe geam și m-a admonestat zdravăn, eu am privit în gol și am mers mai departe ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Mi s-a și șters episodul din memorie, abia după un timp am reconstituit scena și am realizat ce se întâmplase. În ziua în care am avut ceremonia de înmânare a diplomelor – care este un adevărat ritual la ENA – și apoi seara, ieșirea de adio în oraș cu colegii mei de pe patru continente, o zi ce ar fi trebuit să fie memorabilă în sens pozitiv, am mers dimineața, la ora 7:45, cu Jean-Pierre la ecografie, ca să ni se spună că nu se decelează (încă) activitatea cardiacă a embrionului. În ritualica fotografie de grup finală, sunt undeva în stânga directorului școlii, cu o jumătate de zâmbet pe față și cu mâna pe burtă. Cu sufletul strâns, încă mai speram. În jurul zilei mele aniversare, întoarsă în sudul Franței, pierdeam sarcina.

12 iunie 2011, 34 de ani – Strasbourg / Avignon. Ne întorsesem în Strasbourg să mai facem un FIV. Al patrulea. Teoretic, ultimul acoperit de asigurările de sănătate din Franța (nu am plătit o singură centimă pentru consultații, investigații, analize, medicamente, proceduri – ce uriaș contrast cu România!). Totul a decurs perfect (continuam să fim considerați „cuplul ideal pentru FIV” – aveam ovocite, aveam spermatozoizi, obțineam embrioni ochiometric perfecți, aveam endometru impecabil, septul uterin care provocase nenorocirea fusese rezecat fără a lăsa uter cicatriceal, la nivel hematologic, imunologic etc. totul era în regulă, și, mai presus de toate, avusesem o sarcină evolutivă împreună, dovada supremă că suntem un cuplu fertil), șansele teoretice erau atât de mari încât, pentru a evita o sarcină gemelară, doctorii refuzau să îmi transfere doi embrioni, mergeam pe single embryo transfer. Speranțe maxime dar… testul a fost negativ. Ulterior, un alt transfer de embrion a fost un eșec.
După reexaminarea dosarului, doctorii au decis să ne mai acorde, în mod excepțional, o procedură acoperită de asigurări. Nu aveam profilul cuplului care la capătul luptei cu infertilitatea să nu o învingă. Cu speranța că urma scapă turma, am făcut FIV5 („ultimul»” în toamna lui 2011. Rezultatul testului… negativ.
Prăbușire interioară, senzație de sfârșit de lume. Sau măcar de etapă. Îmi schimb nickname-ul pe forumul Asociației în Mademoiselle PasDeChance și mă „sinucid” virtual. Am continuat, însă, să asigur coordonarea activității asociative. Nu m-am oprit niciodată, indiferent câte lacrimi am avut pe obraz.
Am decis să trecem la adopție. Ideea de adopție era în grila noastră de opțiuni de la începuturi, însă în cazul nostru presupunea decizia dificilă de a ne expatria pe termen mediu/lung. Conform legii de la acea dată, nu aveam acces la adopție decât dacă eram cetățean român, cu domiciliu și job/venituri în România. OK, deci trebuie să mă întorc în România. Trebuie să mă rup de tot, să las în urmă tot ce a însemnat viața mea de până atunci. Scriu sec, dar credeți-mă că nu e ușor să faci asta. Deloc.
Am scos totul – haine, cosmetice, cărți, obiecte personale – grămadă în mijlocul living-ului, am sortat nemilos, am oprit doar un minim, iar restul a plecat la Secours Catholique. Mi-am împachetat viața în trei-patru valize și câteva cutii cu cărți. Am ezitat dar, în ultimul moment, cu lacrimi în ochi, am făcut loc într-o valiză și pentru dosarul medical și o barză alsaciană, mascota FIV-urilor mele. Și am plecat în celălalt capăt de Europa.
În ianuarie 2012 am ajuns în România. Oh, Doamne, cele câteva săptămâni siberiene din iarna lui 2012, sigur vă amintiți! Imaginați-vă că fix atunci s-a nimerit să aterizăm, în hainele noastre provensale „de iarnă” (n-o să uit: singurele mele mănuși erau decupate, fără degete!). Zilele următoare, pe un ger de minus 25 de grade, făceam, vineți de frig dar plini de speranță și de optimism, prima vizită la Protecția Copilului.

12 iunie 2012, 35 de ani, București. Obținerea atestatului de părinte adoptator avea să se dovedească o nouă, a nu mai știu câta, frustrare. Practic, am avut hârtia asta într-un sertar cu documente personale de la birou, dar absolut nimic nu s-a schimbat. Deși mi-aș fi dorit un bebeluș, care să învețe din start limba tatălui său și cu care să construim în mod natural, toate la timpul lor, relația de atașament (abia acum, cu un bebeluș în brațe, îmi dau seama câtă dreptate aveam în intuiția că era vital – nu sunt capricii aceste cereri ale părinților adoptatori, copiii trebuie adoptați cât mai devreme pentru ca adopția să reușească într-un mod cât mai lin), știam că, din cauza legilor imbecile, bebelușii nu devin adoptabili în timp util, așa că am scris în fișă că doresc să adopt un copil fără probleme majore de sănătate, indiferent de sex, cu vârsta de până la patru ani. Ceream imposibilul?! În România sunt părăsiți în maternități patru copii pe zi, sunt peste 60.000 de copii în sistemul de protecție specială și o mie și ceva de familii/persoane atestate pentru adopție. Ar fi trebuit să fiu sunată imediat după depunerea cererii, nu? Ei bine, NU. Nu am primit nici un semn (telefon, email, convocare) de la Protecția Copilului pe toată durata cât am fost atestată, darămite să mi se prezinte vreun copilaș.
În toamna lui 2012 am mai făcut un FIV («ultimul»), al șaselea, respectiv al nouălea transfer de embrioni. În România. Schimb țara, schimb norocul. Nu? NU. Coșmarul continuă: test negativ. Și am mai îmbătrânit cu un FIV.
Nimic nu mergea, nimic nu se lega. Singura mea satisfacție pe planul luptei cu infertilitatea era activitatea asociativă, cu rezultate nesperat de minunate, printre altele sute de copilași născuți în cadrul Subprogramului FIV de la Ministerul Sănătății, derulat la inițiativa și cu participarea Asociației SOS Infertilitatea. Proiectul meu de suflet, cel mai util lucru pe care l-am făcut în viață. Aș putea să scriu un tom despre Asociație, dar nu asta este subiectul aici. Dar, colateral, să spun totuși că a contat enorm pentru mine. Deși frustrări au fost și pe planul ăsta, am muncit mult și m-am investit cu tot sufletul. Altruism, experiența nenorocirii care te face să dorești să îi ajuți pe cei aflați în aceeași situație? Cu siguranță. Dar poate mai mult decât atât. „Nu se știe cine dă și cine primește.” Dacă nu aș fi avut activitatea asociativă, ca eșapatoar al tuturor frustrărilor mele reproductive, poate că aș fi luat-o razna (eu am povestit sec aici, dar cei care știu ce înseamnă un FIV și, mai ales, un FIV eșuat se miră pe bune că în toți anii ăștia nu mi-au sărit țiglele de pe mansardă).
Am început anul 2013 complet cu spatele la zid, fără să știu încotro să o mai iau. Ca atare, în martie 2013 am plecat în Grecia să mai fac un FIV. „Ultimul”. Ca detaliu: mi-am cunoscut medicul printr-un incredibil concurs de împrejurări, pentru că am stat împreună la coadă la garderoba unui restaurant, pe 23 februarie, iar pe 1 aprilie eram gravidă.

 

 

12 iunie 2013, 36 de ani, București. Aveam ecografia morfofetală și dublu test pe 11 iunie. Am aflat că, date fiind valorile serologice, fetița pe care o port are, statistic, risc mare de Sindrom Down. Șapte săptămâni până când rezultatul amniocentezei (oricum nu aș fi renunțat la sarcină, dar aveam nevoie măcar să știu la ce să mă aștept, nu aș fi suportat să plutesc în incertitudine până la naștere) a infirmat scenariul asta. Nu am știut pe ce lume trăiesc, am fost în transă. De fapt, deși am rămas activă și am mers (pe jos!) la job până în luna a șaptea, pe întreaga durata a sarcinii aproape că nu am îndrăznit să respir, de teamă să nu pierd prețiosul odor.
Dar iată că, în mod magic, la începutul săptămânii 40, pe data de 16 decembrie, într-o zi de iarnă mediteraneană cu 16 grade în termometre și trandafiri înfloriți în grădină, ni s-a întâmplat o chestie despre care timp de șapte ani apocaliptici am crezut că nu ne este sortit să ni se întâmple nouă: JP și cu mine am născut un pui viu! Extrem de vioi. Lara Louise Victoria. My everything.
Ce-ar mai fi de zis? Poate doar că finalmente am găsit puterea, cu câteva zile înainte de naștere, să le facem certificate de deces primelor noastre fiice (spre deosebire de situația din România, în Franța este posibil, copiii morți în uter sau la naștere pot fi înregistrați, inclusiv retrospectiv). Lara este în livretul de familie al treilea copil al nostru, după Eva și Clara, surioarele ei născute cu cinci ani înainte. Îi voi vorbi Larei, când va fi mare și va putea înțelege, despre ele. Le datorează existența – poate că nu aș fi putut persevera atât, dacă nu le-aș fi purtat pe Clara și Eva și nu aș fi știut că pot fi însărcinată, că pot da viață.
Și să mai zic că, alături de Eva și de Clara, port în suflet și copilul pe care ar fi trebuit să îl adopt, dacă România nu ar fi fost țara tuturor imposibilităților. Este destul de abstract, nu îi știu trăsăturile, nu îi știu vârsta și nici măcar dacă ar fi fost băiețel sau fetiță, însă știu că acest copil, care ar fi trebuit să fie al meu… există. Și nu ne-a fost dat să ne întâlnim. Și să ne iubim. Mi se strepezește sufletul când mă gândesc la asta. Am pierdut și nici nu știu ce am pierdut.

12 iunie 2014, 37 de ani – Avignon / Port Camargue. Trag aer în piept, mă uit de pe plajă la Lara jucându-se pe malul mării cu tatăl ei, fac bilanțul ăsta mental și am o revelație: sunt tânără. Mai tânără decât în trecut.
Oh, Doamne, sunt șocată: pentru prima dată în ultimii ani nu mai sunt în război cu nenorocitul de ceas biologic. Pentru prima dată în ultimii ani simt că am vârsta sufletului meu. Și nu vârsta ovarelor mele! Sunt tânără. Și norocoasă. Și fericită. Și, cumva, nemuritoare.”

Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet