(P) Ascultă-ți corpul! Anorexia nu este o fază

Anorexia este o tulburare alimentară. Simplist, poate părea o problemă cu mâncarea. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe. Hrana e doar un mijloc prin care o persoană care suferă de anorexie reușește să facă față unor probleme emoționale, unor traume, și singurul mod prin care se poate simți iubită.

(P) Ascultă-ți corpul! Anorexia nu este o fază

Anorexia nu este despre mâncare. Anorexia nu este apanajul modelelor sau al balerinelor. Anorexia nu este o dietă. Anorexia nu este o fază.

Anorexia se traduce în schimb prin traume, probleme emoționale, nevoia de acceptare, validare și iubire. Este un cumul de factori genetici, biologici și socio-culturali. Este afecțiunea cu cea mai mare rată de mortalitate dintre toate tulburările psihiatrice. Una din cinci persoane care se confruntă cu anorexie moare fie din cauza înfometării, fie ca urmare a suicidului.

Deși e ușor să crezi că anorexia înseamnă o adolescentă care privește obsesiv imagini cu modele mult prea zvelte, dorindu-și să ajungă ca ele, boala e mult mai complexă decât atât. Anorexia are o bază genetică extrem de puternică, iar originile sunt atât metabolice, cât și psihiatrice. Riscul de a dezvolta această tulburare crește exponențial dacă unul dintre membrii familiei s-a confruntat cu anorexie.

Pe lângă moștenirea genetică, mediul socio-cultural este un alt factor decisiv. Standardele de frumusețe impuse, rolul pe care femeia trebuie să îl ocupe în societate, toate acestea au influențat constant atât obiceiurile alimentare, cât și aspectul fizic. Sistemul patriarhal a trasat extrem de clar caracteristicile femeii: vulnerabilă, firavă și cu o nevoie constantă de a fi protejată. Cum ar fi putut fi atinse aceste trăsături, dacă nu era respectat un regim alimentar strict? În timp ce bărbații își confirmau virilitatea printr-o masă copioasă, femeia trebuia să se rezume la a mânca grațios câteva frunze de salată. Perpetuate timp îndelungat, aceste obiceiuri s-au întipărit în mentalul colectiv, transformându-se în normalitate.

Apoi, la toate acestea se adaugă și experiențele personale, traumele – de cele mai multe ori apărute în copilărie, pierderile suferite sau lipsa dovezilor de iubire și de acceptare.

Așa că a-i spune cuiva care se confruntă cu anorexie: „Haide, mănâncă o felie de pizza! e ca și când i-ai spune unei persoane care suferă de depresie „Nu mai fi tristă!. Lucrurile sunt mai complexe decât o porție de mâncare, înglobează mulți factori și necesită tratament specializat și susținut pentru a putea fi depășite.

Iar povestea Laurei exemplifică perfect fațetele multiple ale anorexiei.

„Povestea mea, sau mai bine spus, lupta mea cu anorexia începe din copilărie. Poate chiar de dinainte să mă fi născut. Pentru că anorexia are o componentă genetică foarte puternică. O predispoziție la fel ca orice altă predispoziție pentru orice altă boală. Boala asta, pentru că vorbim de-o boală și nu de un moft, e lozul necâștigător pe care eu l-am tras. Sau care mi-a fost dat. Pentru că mama mea s-a confruntat mai toată viața ei cu aceeași problemă. Însă asta aveam să aflu mult mai târziu și nu de la ea. Ei nu i se părea că are o problemă, că are o tulburare de alimentație. Și nici nu cred că-și dădea seama de impactul pe care comportamentul ei sau remarcile ei le au asupra mea. Cel puțin asta-mi place să cred. Dar s-o luăm cu începutul, ca să-ți faci o idee de ce eu sunt cumva exemplul perfect de cum poate ajunge un om să aibă anorexie. Și ce-i de făcut. Pentru că un singur factor, chit că-i cel genetic, psihologic sau cultural, rareori duce la asta. De cele mai multe ori sunt toate. Și se potențează unul pe altul.

Din primii ani de viață, iar aici mă refer la perioada de până pe la patru-cinci ani, nu-mi aduc aminte foarte multe. Nu-mi aduc aminte de divorțul părinților, dacă au existat sau nu certuri între ei înainte de asta sau care era atmosfera în casă. Ce-mi aduc aminte foarte clar, totuși, dincolo de confuzia legată de motivele pentru care stau ba la un părinte, ba la altul, e comportamentul mamei în jurul meselor. Nu țin minte să fi mâncat vreodată împreună cu ea. Ea mereu apărea la finalul prânzului sau cinei și în cel mai bun caz «curăța» resturile rămase. Iar sportul era nelipsit. Genuflexiuni, abdomene, ce vrei tu. Nonstop. Deși era o femeie pe care acum aș descrie-o ca «ridicol de slabă», tot timpul se plângea de modul în care arată și se înfuria pe propriul ei corp. Un kilogram în plus era transformat într-o dramă în care eram târâtă și eu. Dramă care se sfârșea cu mine, copil de cinci-șase ani, asigurând-o de n ori că totul e în regulă, că nu e, și că nu o să fie grasă. Același lucru îl făceam și când ne plimbam pe stradă. Când mă întreba obsesiv dacă e mai slabă sau mai grasă decât femeile pe lângă care treceam. Și apoi mai erau și remarcile pe care mi le făcea în legătură cu propriul meu corp. Să ne-nțelegem, n-am fost niciodată un copil gras. Am fost un copil ca orice alt copil, un copil care din când în când se bucura și de pufuleți și de caramele. Asta n-a oprit-o să-mi spună în mod repetat lucruri ca: «Dacă o să continui în ritmul ăsta, o să ajungi cât casa și nimeni n-o să te iubească! Nici unui bărbat nu-i plac femeile grase!». Să mă strige Modelino, să mă apuce cu unghiile de puțina grăsime pe care o aveam sau să râdă de picioarele mele foarte subțiri. În momentul ăla nu prea mă lăsam afectată de toate astea. Nu conștient. Dar în subconștient sunt convinsă că absorbeam toate astea ca un burete. Asta face orice copil. Ia comportamentul părintelui ca un etalon.

Ulterior, pe la 7 ani, când am început școala, m-am mutat la bunici. Și-am rămas la ei până pe la vreo 13 ani, când m-am mutat din țară cu tata. Comparativ cu ce trăisem până atunci, anii ăștia au fost o perioadă de liniște. Într-un fel, privind înapoi, de prea multă liniște. Nu țin minte să fi auzit vreun «Te iubesc» sau întrebări de genul «Cum te simți?». Însă asta-i o problemă generală la noi și-am încetat de multă vreme să mai dau vina pe ai mei. Atât au știu, atât au putut. Cine să-i învețe în anii 90 despre curajul de-a fi vulnerabil sau despre cum se simt și cum se procesează emoțiile și de ce trebuie ele validate? Pupatul copilului, în cel mai bun caz, se făcea în somn, ca să nu i se urce la cap. Privind înapoi, mi-e clar că eu, ca orice copil, n-am știut să traduc triada casă-masă-bani de buzunar ca fiind iubire. Iubirea pentru mine însemna cuvinte calde, îmbrățișări, sărutări. Iar astea mi-au lipsit cu desăvârșire.

Fast forward câțiva ani, mă-ntorc în România. Am 16 ani, sunt în clasa a X-a. Spre finalul ei, habar n-am de unde până unde, pentru că nu țin minte să fi auzit vreo remarcă la adresa mea, mă hotărăsc să slăbesc. Nu mult, trei-patru kilograme, nimic drastic. Cât să mă simt mai bine-n pielea mea. Încep să număr caloriile, încep să fac sport. Două-trei felii de pepene, un covrig, trei-patru ore de baschet pe zi. Zi de zi, timp de trei-patru luni. Spre finalul lor, complimentele încep să curgă. De peste tot. Din partea familiei, din partea profesorilor, din partea colegelor și prietenilor, dar și din partea băieților. E poate pentru prima oară când mă simt văzută și apreciată. Se simte bine. Prea bine. Până și eu ajung să fiu mândră de mine. Mă sperie gândul c-aș putea pierde toate astea, dar nici foamea pe care-o simt nu pare să pot s-o ignor. Și-atunci îmi aduc aminte de ce mi-a spus o colegă – că ea, de fiecare dată când mănâncă prea mult, își provoacă vărsături. «Doar o dată, doar azi. O să mănânc tot ce vreau, o să-mi fac toate poftele, o să vărs, iar de mâine mă întorc la dietă».  Doar că…

În primul an n-am vorbit cu nimeni despre asta. Țin minte cât de rușine mi-era de ce făceam, cât mă chinuiam să șterg orice urmă care m-ar putea trăda. Țin minte și cât de îngrijorați erau cei din jurul meu pentru că deja depășisem pragul ăla de «slab-normal». Era clar că am o problemă, iar cei mai mulți se gândeau că e vorba de droguri. Cum altfel să pierzi în greutate atât de mult și atât de brusc? Eu, pe de altă parte, simțeam că am totul sub control, că mă pot opri oricând din asta. Iar grija și îngrijorarea celor din jurul meu mă linișteau. Mă simțeam iubită. Nu doar văzută și apreciată, ca la început, ci de-a dreptul iubită. Și-am ținut-o așa până într-o seară când l-am trezit pe tata și i-am spus printre șiroaie de lacrimi ce trăiesc.

Tot atunci m-am hotărât și că mi-ar prinde bine să merg la un terapeut. Deși mică, 18 ani sau cam așa ceva, mi-am dat seama cumva intuitiv că problema asta e mai mare decât mine, că nu-i pot face față singură. Doar că am dat peste niște terapeuți care nu erau câtuși de puțin pregătiți să lucreze cu cineva care are o tulburare de alimentație. Țin minte că soluția unuia la problema mea a fost să-i spună lui taică-meu să nu-mi mai dea bani de mâncare ca să nu mai am cu ce să-mi cumpăr mâncarea pe care urma s-o vărs. Așa că am renunțat. Și eu, și tata. El, probabil copleșit de problemă, a intrat în modul de negare, iar eu m-am resemnat.

Asta până-n punctul în care am ajuns să am probleme de sănătate. Din cauza vărsăturilor repetate, și de opt-zece ori pe zi, am început să am probleme dentare. Probleme care au dus la un implant. Implant care n-a rezistat, din aceeași cauză. «Salvarea» a venit din partea băiatului cu care mă vedeam atunci. Prima mea relație serioasă. El e cel care l-a rugat pe dentist să mi-l mai pună o dată și tot e el cel care l-a asigurat că povestea nu se va mai repeta. Și-așa a fost. Ziua aia a fost ultima zi, de-atunci și până acum, când n-a mai existat nici un episod de vărsat. Băiatul ăsta m-a luat acasă la el și a avut grijă ca în fiecare zi, timp de aproape două luni, să-mi distragă atenția după fiecare masă suficient de mult timp încât să nu am cum să mă duc la baie. Și nu doar asta. Ce m-a vindecat cel mai mult au fost căldura și răbdarea lui. Faptul că pentru prima oară în viață mă simțeam iubită dincolo de cum arăt. Pentru prima oară în viață simțeam că eu, eu independent de corp, contez enorm. Și că nu-s singură.

Din păcate, un an mai târziu, aveam să intru într-o relație pe care acum pot să o cataloghez ca fiind cât se poate de toxică. O relație în care partenerul ba era, ba nu era, iar dovezile lui de afecțiune apăreau mai mereu doar în momentul în care mă hotăram să plec. Mai mult, singurele complimente pe care le auzeam erau legate de cât de puțin mănânc, de cât de firavă sunt, de cât de bine arăt. Când relația a început să scârțâie de-a dreptul, când am simțit că-l pierd, m-am întors fără să-mi dau seama la vechiul meu mecanism de apărare – cel de a slăbi. La urma urmei, asta era tot ce învățasem, tot ce știam. Că iubirea vine atunci când sunt slabă sau slăbesc. Că atâta timp cât sunt slabă nimic rău nu poate să mi se întâmple. La finalul relației, când într-un final m-am hotărât să plec, eram o umbră de om.

În următorul an m-am degradat și mai tare. Până-n punctul în care am ajuns să nu mai am menstruație, să-mi cadă părul, să-mi crească un fel de puf în locuri în care în trecut nu aveam. Lanugo îi spune și e o încercare disperată a corpului de a menține căldura corpului în lipsa grăsimii. Anxietatea era și ea la tavan. Încă mă-ntreb cum de-am reușit să am un job în tot timpul ăsta, pentru că numai om nu eram. Cât despre viața socială – ea era inexistentă. Abia dacă puteam coborî și urca cele trei etaje pentru a putea ieși din bloc. Plus că ieșitul în oraș presupune de cele mai multe ori mâncat și băut. Ceea ce-nseamnă calorii. Calorii de care eu fugeam. Metaforic vorbind, fiindcă în realitate abia puteam să merg. Mai toți din jurul meu se așteptau să mor. Eu însămi mă așteptam să mor. Dar o parte din mine își dorea foarte mult să trăiască. Așa că, cu ultimele resurse, am căutat și cerut ajutor.

Țin minte că prima oară când am intrat în cabinetul terapeutului, înainte de orice formă de introducere, i-am spus: «Ajută-mă să nu mor!». Primul an a fost destul de lent, ceea ce ne speria cumva pe amândoi, pentru că era o luptă contra cronometrului. Dar în al doilea an am prins curaj. Am început să mănânc, ușor-ușor, mâncăruri de care nu mă mai atinsesem de ani de zile. Pizza, paste, burgeri, dulciuri. În același timp, am și început să înțeleg ce-i cu boala asta – cum apare, cum se manifestă, cum te poți vindeca de ea. În paralel cu terapia am început să citesc foarte multe memorii scrise de oameni care s-au confruntat cu asta și care au reușit să treacă peste. Și-asta m-a ajutat foarte mult. Pentru că, din nou, nu mă mai simțeam singură. Și nici rușine nu-mi mai era. Ajunsesem să văd boala asta ca pe oricare altă boală. Una extrem de complicată și nesuferită.

Complicată și nesuferită pentru că vindecarea este extrem de dificilă. De-aici și rata extrem de mare de mortalitate. Deși nu este despre mâncare, este și despre mâncare. Vreme de câțiva ani am crezut că dacă fac suficientă terapie o să reușesc să depășesc cu totul frica de a mă îngrășa, că va veni un moment în care voi putea mânca liniștită. Și-am așteptat momentul ăla. Dar momentul n-a venit. Pentru că singurul mod de-a scăpa de frică de îngrășat este, culmea, luarea în greutate. Iar aici nu vorbim de un kilogram, două, ci de toată greutatea de care corpul are nevoie pentru a se simți în siguranță. Care, în cazul unui om care are anorexie, poate însemna și mai mult de 20 de kilograme. Iar lucrul ăsta nu este dificil pentru un om care are o frică de moarte de îngrășat, ci de-a dreptul paralizant. E ca și cum l-ai pune pe un om care se teme de înălțime să sară dintr-un avion de trei-cinci ori pe zi. Sau pe unul care se teme de păianjeni să doarmă seară de seară într-un pat în care sunt zece tarantule care se pot cățăra pe el în orice moment.

Cât despre punctul în care sunt acum, sunt mai aproape decât am fost oricând de a mă face bine. Mi-e clar că în continuare mediul mă poate influența extrem de tare, că în momentele stresante, chit că vorbim de o relație care nu merge, sau un job care mă solicită prea tare, am tendința de-a mă opri din mâncat. Mi-e clar că mai am de tras pentru a putea spune că «m-am vindecat», dar direcția e aia. Și nu e una ușoară. Sunt momente în care mă enervez pe mine și pe viață că încă mă chinui cu asta și-mi vine să renunț, dar sunt mai multe momentele în care mi-aduc aminte cât de mult îmi doresc o viață în care mâncarea să nu fie o amenințare, în care să mă pot bucura de o cină cu iubitul sau de un prânz cu prietenele. În care mâncarea să fie doar mâncare și nimic mai mult. Cel mult o sursă de plăcere, de bucurie. În care anxietatea asta pe care o simt să nu mai fie atât de copleșitoare. O viață în care să am un copil sau doi cărora să nu le pasez aceleași probleme care mi-au fost pasate mie. Iar asta-mi dă putere să lupt.

La final, privind retrospectiv la cei 28 de ani ai mei, mi-e clar că boala asta, cu tot cu predispoziția ei genetică, nu s-ar fi activat dacă mediul în care am trăit, iar aici mă refer atât la micro-mediul (familie, prieteni, colegi etc.), cât și la macro-mediul (mass-media, societate etc.), nu m-ar fi încurajat să slăbesc. Dacă a fi slab n-ar fi fost o valoare. Și nu doar o valoare, ci Valoarea. Dacă n-aș fi fost condiționată să pun egal între a fi slab și a fi iubit. Egal pe care mai toți îl punem. Mi-e la fel de clar și că recuperarea ar fi fost mai ușoară dacă la 18 ani, când am mers prima oară la un psiholog, psihologul ar fi știu ce să facă cu mine, cum să abordeze problema. Sau dacă medicii la care am ajuns atunci când nu mai aveam menstruație m-ar fi trimis la un psiholog, și nu la un endocrinolog sau mai știu eu la ce medic care să-mi prescrie ovule sau alte medicamente. Cred că este foarte multă ignoranță în ceea ce privește tulburările de alimentație – atât din partea medicilor/ specialiștilor, cât și din partea oamenilor de rând. Și foarte multe stereotipuri. Și tare mi-e că tot mai multe fete, dar și băieți vor ajunge în punctul în care am ajuns și eu în lipsa unui dialog deschis despre toate astea. Dialog care trebuie purtat. Mai ales în contextul în care în România incidența tulburărilor de alimentație este mult mai mare decât în țările vestice.  

 

 

Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet