Mananca fericita pana la adanci batraneti!

Diete. Alimente. SLABIT. Te sperie acest cuvinte? Atunci poate ca este momentul sa regandesti felul in care mananci.

Mananca fericita pana la adanci batraneti!

Cu siguranta ai auzit de romanul de succes al lui Elizabeth Gilbert, Eat, Pray, Love (Maninca, roaga-te, iubeste). Poate ca l-ai si citit. Sau ai vazut filmul cu Julia Roberts in rolul principal. Romanul a fost un succes inter­na­tio­nal, fiind bestseller in topul New York Times timp de 155 de saptamini (au fost vindute peste cinci milioane de exemplare in lume). Dar oare ce i-a atras pe cititori (sau, ca sa fim mai cinstite, pe cititoare)? Dupa o depresie suferita in jurul virstei de 30 de ani, Gilbert se hotaraste sa descopere fericirea, care se pare ca o ocolise pina atunci. In partea a doua a cartii („Roaga-te!'), ea incearca sa inteleaga sensul existentei si sa-si descopere locul in univers, iar in ultima parte („Iubeste!') – sa patrunda tainele inimii. Nu e nici o indoiala ca acestea sint cautari universale si ca nu trebuie sa fii o jurnalista americana deprimata ca sa te framinte aflarea unor posibile raspunsuri. Dar pe linga aceste intrebari profunde legate de spiritualitate, Gilbert mai are o precupare: sa manince, iar mincatul este o piatra de temelie a reevaluarii existentei ei.

Elizabeth nu se hotaraste sa caute o dieta nemaipomenita, solutia perfecta la o alta problema universala: cum sa fim slabe. Nu, nici pe departe! Revelatia ei este mult mai simpla: se muta in Italia si maninca orice-si doreste sa manince. Savureaza fiecare imbucatura, se bucura de fructele zemoase, de mozzarella cremoasa, fara sa se gin­deasca nici un moment la calorii, carbohidrati, sau daca mincarea este „buna' sau „rea'. Pare simplu atunci cind citesti, dar intrebarea este: ai indrazni sa faci si tu asa ceva? Gindeste-te la tot ce ai vazut si ai citit pina acum despre relatia femeilor cu minca­rea si-ti vei da seama ca sentimentul care le domina este vinovatia, sentiment care le prinde in capcane profund dureroase. Iar singurul mod de a scapa de el este sa-ti dai seama cind ti-e foame, sa maninci ce-ti doresti cu adevarat in acel moment si sa te opresti atunci cind te-ai saturat.

Iar daca te gindesti bine, o astfel de solutie este la mii de ani-lumina de felul in care ne raportam, de fapt, la mincare. Dar daca ai reusi sa adopti o astfel de atitudine, n-ai mai dezvolta deloc sentimente de vi­novatie legate de mincare (gindeste-te: nici un copil nu se naste cu ideea ca pastele sint „rele'!). N-ar mai exista o gramatica a min­carii – sau este mai degraba o sintaxa emo­tionala? – care sa-ti creeze ezitari, stari de anxietate, momente de autodojenire. Caci, pina la urma, ne raportam la alimente in termeni de pacat si virtute, sintem preocupate de ultimele descoperiri in domeniul nutri­tio­nal si mereu interesate sa aflam ce alimente sint interzise, cu potential alergen sau ce continut caloric au.

Dar acesta este un simplu exercitiu de imaginatie. In realitate, este aproape imposibil sa nu fim atente la ce mincam. Pur si simplu traim intr-o cultura in care a ajuns sa ne obsedeze una dintre cele mai primare functii ale corpului nostru: hranirea. Celelal­te nevoi nu par sa ne precupe la fel de in­tens. De exemplu, nu tratam nevoia noastra de a dormi ca pe ceva care trebuie in permanenta supravegheat, nu ne dorim sa dor­mim cit mai rar sau cit mai putin posibil, nu ne temem ca orele de somn ne vor scapa de sub control si nici nu organizam chefuri la care sa… dormim pe saturate! Nu ne luam la intrecere una cu alta (cine doarme mai putin!) si nici nu discutam despre stradania noastra de a dormi cit mai rar. Nu exista un grup stigmatizat doar pentru ca doarme prea putin sau, din contra, prea frecvent.

Bineinteles ca nu! Ar fi o nebunie! Si atita vreme cit nu va exista o industrie care sa pros­pere de pe urma faptului ca-i inne­buneste pe oameni si-i transforma in niste obse­dati de somnul lor sau care sa pro­cla­me abstinenta de la somn drept o buna morala, atunci, slava Domnului, asta nici nu se va intimpla! Dar ne-am facut vietile absolut mizerabile – si tot mai multe femei si fete de pe tot glo­bul fac asta zi de zi – sabotindu-ne poftele cele mai simple si spunindu-ne in permanenta ca tot ceea ce mincam este rau pentru organismul nostru.

In perioada adolescentei mele, friptura, brinza, ouale si salata erau bune. Piinea, orezul, pastele si toate celelalte alimente din familia carbohidratilor erau rele. Douazeci de ani mai tirziu, alimentele cu un continut proteic ridicat si lactatele au cazut in diz­gra­tia nutritionistilor, iar piinea integrala si leguminoasele combinate cu orez sint la mare cautare. Si totul depinde doar de promo­va­rea intr-un anumit moment a unui guru dietetician si a vreunei teorii vindute cu titlu de revelatie stiintifica. Asa ca sintem dispuse sa credem ca alimentele cu un index gli­cemic scazut, cu un continut ridicat de proteine sau unul scazut de grasimi sint cele ideale pentru silueta noastra.

Ei bine, da, facem asta timp de citeva luni pina cind se schimba gurul, iar masinaria de PR scoate alt produs la promovare si ne tre­zim intr-un alt joc alimentar, in care o anumita clasa de alimente este promovata, iar o alta este considerata aproape ilegala. Si asta in timp ce pierdem cu totul din vedere ca unele companii fac o multime de bani din faptul ca anumite diete nu functioneaza. Exista un procent de 95-97% sanse de recidiva. Ceea ce este o veste buna pentru industria diete­lor care are nevoie de consumatori repetitivi. Cit mai multi! Pentru ca ei sint sursa de profit. Gindeste-te: daca o dieta ar func­tiona, ai tine-o doar o singura data!

Pe linga asta, mai exista si un alt paradox: in timp ce restaurantele cu specific au de­venit nelipsite din peisajul urban (chine­zesc, italian, libanez, turcesc, grecesc, frantuzesc, sirbesc, nemtesc, belgian, ja­ponez, thailandez), iar meniurile lor abunda in varietate si opulenta, cu corpurile noastre lucrurile stau fix pe dos. Este promovat un singur stil de frumusete, un corp cu o singura forma. Ati ghi­cit: lung si subtire! Iar subtire inseamna subtire! Nu slabut, ci mai subtire decit sub­tirimea! Bineinteles, nu-i nimic nou in chestia asta! Dintotdeauna moda a dictat forma corpului. Pe vremuri, farmaciile vindeau pas­tile femeilor slabe ca sa le ajute sa se mai rotunjeasca si sa arate la fel de voluptuos precum divele momentului, cu corpuri de sire­na: Marilyn Monroe si Sophia Loren. Sa fii o femeie slabanoaga era un adevarat ghinion.

Dar diferenta este ca majoritatea femeilor din acea perioada nu luau acele pastile si nici nu discutau obsesiv despre forma corpului lor sau despre dimensiuni, chiar daca erau plinute sau slabe. Da, era dragut sa ai o figura frumoasa, dar asta nu conta prea mult. Conta (mai mult sau mai putin) sa ai un numar convenabil de pretendenti care sa te curteze, iar o anumita forma a corpului nu era o conditie necesara. O astfel de situatie este de neimaginat astazi. |ncepind cu fetitele de sase ani si ajungind pina la generatia lui Joan Collins si a lui Joan Rivers (doua femei minione care se apropie de 80 de ani), felul in care aratam, forma pe care o avem, conturul corpului nostru si dorinta de a fi slabe sint supreme

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet