Doua povesti despre cancer la san

Vedem statisticile, citim articole si aflam de cazuri printre cunoscuti. Oare ce trebuie sa se intample ca sa si actionam?

Doua povesti despre cancer la san

Incep acest text prin a va spune ca nu am nici un merit jurnalistic in scrierea lui. De fapt, m-am comportat destul de las si l-am amanat cat am putut de mult, pana cand deadline-ul m-a strans cu usa. In tot acest rastimp m-am intrebat cum sa scriu un articol despre cancerul la san in asa fel incat, dupa lectura lui, cititoarele sa puna mana pe telefon si sa se programeze la un control. Cum sa fac asta cand nici macar eu nu am facut gestul acesta cu ocazia articolului si n-am reusit nici sa imi conving o prietena sa mearga la control, dupa ce mi-a spus ca are de ceva timp un nodul!

Am stat de vorba cu doua femei diagnosticate cu cancer la san. In mod bizar, statisticile acelea conform carora una din opt femei risca sa dezvolte cancer la san se aplica si in cazul acesta. Desi nu le cunosteam personal pe cele doua, am ceva in comun cu fiecare din ele. Roxana s-a nascut in Tulcea, orasul in care am crescut si eu, cealalta e dansatoare de tango, desi acum, din cauza bolii, nu mai poate dansa. Una a ales varianta mastectomiei, cealalta nu a acceptat sa fie mutilata si a luptat ani de zile cautand alte solutii. Doua optiuni cu doua finaluri diferite. Adevarul e ca nu vreau sa fiu pusa vreodata in situatia de a alege. Sper ca povestile lor sa va motiveze, asa cum sper sa ma motiveze si pe mine.

Roxana Vicol, 28 de ani, Constanta

„La 17 ani am avut primele simptome: ma ardea si ma durea foarte tare sanul. M-am dus la endocrinologi si oncologi din Tulcea, Constanta si Bucuresti si toti imi spuneau ca sunt prea tanara ca sa am cancer. Mi-au zis ca am un nodul si mi-au recomandat anticonceptionale. Cand le-am intrerupt, dupa trei ani, simptomele au revenit. Imi pare rau ca n-am facut mai multe in perioada aia. Daca esti tanar, nu inseamna ca nu poti sa ai probleme. Cand te duci la un ginecolog, raspunsul lui la toate problemele sunt anticonceptionalele. Pana si in prospect spune ca nu ai voie sa iei daca ai noduli la san.

In cele din urma, un doctor din Constanta m-a trimis la Bucuresti la doctorul Blidaru. Acesta mi-a zis ca e o tumora deosebit de grava si ca trebuie sa ma operez. M-am speriat foarte tare. Prin iubitul meu am ajuns la cei de la Fundatia Renasterea, care m-au luat sub aripa lor. Am facut RMN, analize si a trebuit sa ma operez. Inainte de operatie am semnat ca sunt de acord sa mi se faca mastectomie. Am semnat, logic. Chiar era o femeie in spital, cu copil acasa, care nu a vrut sa semneze si pe masa de operatie a trebuit sa o inchida si a murit. Iubitul ei nu voia alaturi o femeie fara sani.

Nu m-am intrebat niciodata de ce mi se intampla mie toate astea. Sora mamei mele m-a invatat ca orice are rezolvare si am crescut crezand asta. Inca de la prima operatie, am intrat zambind acolo, gandind ca, orice ar fi, scap cu viata. In fine, m-am trezit fara un san, am asteptat un an ca operatia sa se cicatrizeze si sa imi pot face reconstructia. Dupa un an am fost la doctorul Radu Jecan si am trecut prin mai multe operatii.

Operatia de mastectomie in sine nu inseamna nimic, faci anestezie si nu simti, dar recuperarea de dupa e sub orice critica. E ceva care te marcheaza, te schimba foarte mult. Inainte eram un om, acum sunt alt om. Inainte credeam ca, daca sunt tanara si draguta, nu are ce sa mi se in¬tample. Dar cel mai mult conteaza sa crezi si sa-ti doresti sa traiesti. Conteaza ca familia si prietenii sa iti fie alaturi. N-am vrut ca lumea sa imi arate mila, sa planga cand ma vede, iar apropiatii mei s-au purtat exact cum am vrut eu. Un medic chiar i-a zis prietenului meu de atunci: tu esti 90% din tratamentul ei. Daca tu o faci sa se simta frumoasa, sa nu se simta altfel decat restul lumii, ea nu o sa se mai imbolnaveasca si o sa isi revina foarte repede. Si intr-adevar, a avut grija de mine cum nu ma asteptam, ii spuneam sa plece din spital sa se hraneasca, sa se elibereze putin, dar nu reuseam, vroia sa stea langa mine.

Dupa o perioda in care am fost operata de mai multe ori, ne-am despartit. Nu vreau sa il acuz de nimic, insa pentru mine a fost un soc mai mare sa il vad pe omul care mi-a fost alaturi in cele mai grele momente ca renunta, decat atunci cand am aflat diagnosticul. Daca esti singura in perioada asta, e foarte greu sa gasesti pe cineva pentru ca nu mai ai incredere in tine ca femeie. Te gandesti ca barbatii fug de probleme si, intr-adevar, chiar asa fac. Da, am problema asta cu cicatricile oribile, insa ma gandesc ca cine te place, te place asa cum esti. Trebuie sa te bucuri de ceea ce ai, trebuie sa ne gandim la lucrurile pozitive din viata. Psihicul conteaza cel mai mult. Daca ai o problema care te pune la pamant psihic, poti sa te imbolnavesti foarte repede. Dupa ce mi s-a intamplat mie, toata lumea din jurul meu a mers si a facut controale. Dar nu trebuie sa se intample asta. Daca te numesti femeie, du-te sa faci o data la sase luni sau macar o data pe an control la sani, ecograf si control ginecologic pentru ca oricand poate sa apara ceva, mai ales pe fond nervos. Si daca nu e tratat la timp, ajungi in situatia mea.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din health & diet