De ce femeile millennial ignoră ceasul biologic și aleg să nu aibă copii

Din ce în ce mai multe femei millennial din întreaga lume decid să nu procreeze, în pofida stigmatului social cu care vine la pachet această alegere, iar natalitatea scade vertiginos în fiecare an. Care sunt motivele acestui fenomen?

De ce femeile millennial ignoră ceasul biologic și aleg să nu aibă copii

În primăvara asta, pe terasa mea s-a instalat o pereche de porumbei. I-am văzut zi de zi cum aduc rămurele și își construiesc cu migală și îndârjire cuibul. Apoi, i-am văzut cum stăteau non-stop acolo cu rândul, își cântau îndelung când schimbau rolurile și cred că nu mi-am dat seama ca acolo chiar se clocesc ouă până ce am remarcat primii doi pui care și-au găsit sfârșitul pe ciment. Căzuseră, săracii. Apoi, perechea de porumbei sălbatici a luat-o de la capăt și, într-unul dintre rarele momente în care cuibul era gol, am urcat pe o scară și am văzut că aveau din nou ouă. M-am bucurat enorm pentru ei, aproape la fel de tare pe cât m-am întristat când, peste câteva zile, mi-am dat seamă că cuibul le-a fost distrus și prăduit de o pasăre răpitoare. Am găsit un ou spart pe jos și multe crenguțe răsfirate. A urmat încă o încercare, apoi încă un sfârșit tragic pentru ultima pereche de pui, nu are rost să te plictisesc cu detaliile triste. Dar cert e că ei, chiar și acum, când scriu aceste rânduri, clocesc în fiecare zi cu un devotament ieșit din comun: cred că nici nu se dau jos să bea apă, decât atunci când le vine schimbul. Mă așteptam să fi renunțat până acum, a venit toamna, dar ei sunt optimiști incurabili. Și mă gândeam că ăsta este blestemul programării genetice: să încerci iar și iar, în pofida eșecurilor sau a mediului neprielnic. Noi, oamenii, suntem singurii care facem sex de plăcere (OK, și delfinii) și care putem să ne controlăm concepția, dar asta înseamnă că putem ignora ticăitul ceasului biologic?

Cifrele spun că deja facem asta, în România natalitatea a scăzut cu aproximativ 0,6% în ultimii ani, iar în restul Europei și în SUA, rata natalității este cea mai scăzută din toate timpurile. Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, una din cinci persoane nu va avea copii pe parcursul vieții, numărul femeilor care renunță la maternitate dublându-se față de 1970. În Danemarca se iau măsuri cu campanii guvernamentale care vor să stimuleze natalitatea prin subvenții și încurajări de genul „Fă-o pentru mama ta și pentru Danemarca” (trebuie să vezi clipurile Do it for Mum, Do it for Denmark), ceea ce implică faptul că tu sigur nu vrei copii. Tot cu speranța concepției, în Japonia firmele sponsorizează ieșirile în grupuri formate din angajați necăsătoriți. Practic, la asta s-a ajuns!

Dar trebuie să recunoaștem că e un privilegiu să poți alege să nu ai copii, iar pentru a-ți confirma asta nu trebuie decât să vezi câteva episoade din Handmaids Tale sau să te gândești la cele trei state din SUA în care a fost interzis avortul (sau să întrebi o bunică de la noi). Cu toate astea, cred că ignorarea unui instinct cu care suntem înzestrați genetic (sunt convinsă că și noi suntem programați să ne reproducem, la fel ca porumbeii mei încăpățânați) e un semn de inteligență. Dacă înainte se credea că maternitatea este destinul inevitabil al oamenilor sănătoși și fertili, în ziua de azi multe femei întârzie concepția sau optează de bunăvoie pentru o viață lipsită de această experiență. În 2015, Papa Francisc spunea că „Să alegi să nu faci copii e o decizie egoistă” − și mă întreb dacă ar mai fi spus asta de-ar fi purtat vreodată o sarcină. Până recent, această opțiune a fost blamată la scară largă, femeile care declarau că nu vor copii erau considerate superficiale, narcisiste, egoiste și erau izolate la periferia societății. De ce?

Pentru că populația îmbătrânește și ne facem griji că nu are cine să ne plătească pensiile sau să facă programe de explorare spațială, să avem unde trage după ce consumăm toate resursele Planetei, sau să găsească soluții de prezervare a ecosistemului (chiar zilele trecute citeam în Forbes că niște studente au inventat o bacterie care mănâncă plasticul din Ocean). Însă o asemenea atitudine nu e similară cu acea zicala de la țară care spune să faci un copil „ca să ai cine să-ți aducă o cană de apă la bătrânețe”? Pe de o parte, cum cine? Păi, barmanul ce face?! Iar pe de altă parte, faptul că ai un copil nu-ți garantează că va fi alături de tine când vei avea nevoie… Și îți pot confima acest lucru milioane de bătrâni singuri și neglijați din întreaga lume.

Acum, această decizie e din ce în ce mai acceptată, dar nu pentru că nu ar fi o alegere controversată, ci pentru că societatea devine din ce în ce mai politically correct și, drept urmare, alegerile personale au parte de mai mult respect de la cei din jur, fie el și disimulat.

În grupul meu de prietene, majoritatea nu au copii, iar cele care au conceput imediat după ce au depășit pragul de 35 de ani au făcut-o, în mod evident, sub presiunea socială și cea a ceasului biologic. Personal, mi-am dorit mereu copii. Trei la număr, pentru că mi-a plăcut să cresc având frate și soră. Numărul de prunci concepuți până la 35 de ani (pragul fatidic)? Zero. Pentru că, deși declar asta oricui mă întreabă, adevărul e că sunt exact aceeași persoană care odată era să leșine în timpul unui interviu, când o doctoriță îmi explica ce se întâmplă la naștere. Sau, cu ocazia altui interviu, când burta în șapte luni a interlocutoarei mele a început să miște, m-am uitat în altă parte pentru a-mi ascunde o reacție (oare dezgust, frică?), pentru că scena m-a transpus pentru o secundă în filmul Alien. Apoi, în timp ce studiam o expoziție temporară de la MoMA cu polaroide din timpul unor nașteri, nu-mi trecea prin cap decât că nu m-aș simți în stare să fac față unui asemenea act de eroism, indiferent de cât de natural se spune că ar fi.

Dar frica mea de procreere nu se oprește la naștere sau la deformarea corporală – corpul se va deforma oricum, cu sau fără sarcini, e inevitabil. Nu, teama are mult mai multe fațete.

În primul rând, cea legată de copil, de starea lui de sănătate, de inteligența și frumusețea lui. Știu, mamele își iubesc oricum puii. Însă dacă puiul meu ipotetic ar avea probleme de sănătate m-aș simți vinovată pentru purtarea unei sarcini geriatrice (da, așa se numește după 35 de ani). M-am simți vinovată pentru fiecare țigară fumată în viața mea. Pentru fiecare noapte pierdută. Și pentru fiecare zi în care nivelul stresului a depășit cotele acceptabile.

Apoi, dacă vorbim de genetică, copilul ar putea să-mi moștenească defectele pe care nu vreau să mi le recunosc, ar putea să semene cu Ileana, o mătușă pe care nu o suport, ar putea să îngroașe rândurile copiilor insuportabili care se tăvălesc pe jos când nu primesc ce vor, ar putea fi lipsit de inteligență sau să aibă un fizic inestetic, care l-ar face să sufere – genele se pot arunca în zeci de generații anterioare. Ar putea să devină un criminal în serie la maturitate. Lista riscurilor este nesfârșită, însă ce știu e că mamele se simt întotdeauna vinovate, părtașe sau mândre, indiferent de cum evoluează copiii lor, iar această povară mi se pare extrem de grea.

Alt factor pe care îl iau în calcul este viața socială. Prietenele care au născut au dispărut complet de pe radar, iar cele care au copii mai mari sunt ocupate seară de seară cu temele lor. Cred că atunci când o femeie are un copil, toată viața ei ajunge să graviteze în jurul lui, ca și cum ar fi cel mai important organ al ei… și e unul extern. Iar dacă nu este suficient de confortabilă fianciar încât să angajeze bone, menajere, să-l ducă la tot felul de activități extracurriculare care să-i dezvolte abilitățile și să-i umple timpul, să fii mamă devine o formă de sclavie… care nu e niciodată apreciată.

Pe de altă parte, chiar dacă natalitatea e în scădere, lumea e suprapopulată, chiar acum World Population Clock indică 7,669944,118899,1166 persoane. Iar resursele planetei sunt pe ultima sută de metri (predicțiile pe următorii 50 de ani sunt foarte sumbre) în timp ce trăim niște schimbări climatice îngrijorătoare. Noi, oamenii, ne construim viețile ca pe niște castele de nisip care pot fi oricând măturate de războaie sau calamități, dar și de drame personale. În plus, fiecare persoană care citește aceste rânduri știe că viața nu e mereu dreaptă și nu ne datorează nimic, lumea este de multe ori rea (bullying-ul e un fenomen banal în toate mediile), iar încrederea în umanitate e destul de șubredă. Oare chiar e genul de lume în care să aduci o parte nouă din tine?

Cu toate astea, copii se nasc zi de zi, pentru că suntem o specie extrem de optimistă, dar și pentru că uneori ascultăm de dogmele religioase, de rigorile sociale sau de mama, care își dorește un nepot.

Ori pur și simplu pentru că suferim de FOMO, teama de regret, pentru că, după cum suntem programați să ne reprodusem, suntem programați și să ne regretăm deciziile. Dar sunt mulți oameni care regretă că au făcut copii, deși nu vorbesc niciodată despre asta, pentru că e tabu. În 1975, jurnalista Ann Landers și-a întrebat cititorii: dacă ar fi să o ia de la capăt, ar mai face copii? A primit 10.000 de scrisori pe adresa redacției, iar sub protecția anonimatului, 70% din părinți au spus că „Nu”.

Citește și:
Femtech – aplicațiile prin care femeile pot avea grijă de sănătatea lor

Foto: Profimedia

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din health & diet