Anorexia – foame fara fond

Cu mai bine de un secol in urma, epidemiologul Ancel Keys a convins 36 de tineri robusti si sanatosi sa se infometeze cu buna stiinta. Timp de sase luni, voluntarii s-au hranit numai cu varza, cartofi si, rareori, o bucatica de carne, in portii minuscule. Pe masura ce saptaminile treceau, au inceput sa fie din ce in ce mai letargici, iritabili si agresivi. Unii dintre ei au ajuns sa-si satisfaca poftele culinare citind, pe ascuns, carti de bucate, cu aceeasi furie cu care adolescentii devoreaza revis­te­le porno. E suficient sa arunci o privire foto­grafiilor facute pe parcursul experimentului, care infa­tiseaza un grup hidos de tineri scheletici, ca sa ti-i imaginezi cu usurinta luindu-se la ba­taie pentru o imbucatura de sandwich. Domnul Keys nu era un sadic. Scopul experimentului sau era sa descopere o modalitate prin care sa readuca la greutatea normala trupurile emaciate ale fostilor prizonieri de razboi.

Doar ca, de-a lungul stu­diului sau, a aflat despre foamete, infometare si oameni mai multe decit si-ar fi dori. Foamea e sinistra. In fata ei capitulea­za orice sentiment uman: rusine, dragoste, ambitie sau decenta. Pentru a-si potoli foamea, oamenii sint capabili de lucruri oribile: mint, insala, isi tradeaza cel mai bun prieten, iar in cel mai cumplit si extrem caz, ajung sa se manince unii pe altii.

Iata de ce anorexia ramine o enigma: anorexicii nu fug de foame, o accepta si o cultiva. Aceasta anormalitate o face cu atit mai fascinanta si stranie. Anorexia este cea mai periculoasa boala psihica. 15% dintre victimele sale mor, iar jumatate dintre cei afectati nu se vindeca niciodata. Incapabili sa manince, incapabili sa se odihneasca si cu o gindire dege­nerata, sfirsesc prin a-si pierde trupul, precum stafiile.

Cele mai vechi informatii despre anore­xie dateaza din Roma antica, unde femeile se infometau voluntar pentru a implini dorintele barbatului si stapinului lor. Inca de pe a­tunci infometarea extrema era asociata cu sa­crificiul de sine si sanctificarea, iar aceasta legatura a devenit si mai evidenta in Evul Mediu. Probabil si Ioana D’Arc, daca nu ar fi fost arsa pe rug, s-ar fi stins de foame. Pina in a doua jumatate a secolului XIX exista mai putine date legate de acest fenomen, pentru ca apoi sa apara din nou sub numele anorexia nervosa, impreuna cu o patologie amanuntita. Descrierea stadiului ultim al anorexiei, facuta de neurologul francez Ernest Charles Lasengue in 1873, insumeaza toate simptomele actuale: „Fa­milia este naucita. Incurajarile nu de­clan­seaza decit crize de incapatinare. Me­dicul si-a pierdut autoritatea, medicamen­tele nu mai au nici un efect. Totusi, pacientul sustine ca nu s-a simtit niciodata mai bine. Nu se plinge de nimic si nu are nici cea mai mi­ca dorinta de vindecare.”

Evident, Freud nu a rezistat tentatiei si a adaugat bolii o valenta sexuala. Iata ce scria in 1895: „Faimoasa anorexia nervosa a tinerelor fete mie imi pare a fi… o melancolie a se­xualitatii inca nedezvoltate“. In 1978, in The Golden Cage, un best-sel­ler al psihiatrul Hilde Brunch, anorexicii sint prezentati ca niste persoane docile, ultraconformiste, care interactioneaza cu familii­le lor pina la punctul in care nu mai reusesc sa-si cistige independenta. Ideile lui Freud si ale lui Brunch rezista inca in teoriile actuale despre anorexie, care de­finesc boala ca pe o manifestare dispe­rata a adolescentilor in incercarea de a re­capata controlul asupra vietii lor; o for­ma de protest impotriva unui parinte dominator, o boala a perfectionismului extrem.