Anorexia, una dintre cele mai TERIBILE boli psihice, isi terorizeaza victimele prin neputinta de a manca in plin belsug. O noua teorie ar putea da sperante celor condamnati la infometare.
Cu mai bine de un secol in urma, epidemiologul Ancel Keys a convins 36 de tineri robusti si sanatosi sa se infometeze cu buna stiinta. Timp de sase luni, voluntarii s-au hranit numai cu varza, cartofi si, rareori, o bucatica de carne, in portii minuscule. Pe masura ce saptaminile treceau, au inceput sa fie din ce in ce mai letargici, iritabili si agresivi. Unii dintre ei au ajuns sa-si satisfaca poftele culinare citind, pe ascuns, carti de bucate, cu aceeasi furie cu care adolescentii devoreaza revistele porno. E suficient sa arunci o privire fotografiilor facute pe parcursul experimentului, care infatiseaza un grup hidos de tineri scheletici, ca sa ti-i imaginezi cu usurinta luindu-se la bataie pentru o imbucatura de sandwich. Domnul Keys nu era un sadic. Scopul experimentului sau era sa descopere o modalitate prin care sa readuca la greutatea normala trupurile emaciate ale fostilor prizonieri de razboi.
Doar ca, de-a lungul studiului sau, a aflat despre foamete, infometare si oameni mai multe decit si-ar fi dori. Foamea e sinistra. In fata ei capituleaza orice sentiment uman: rusine, dragoste, ambitie sau decenta. Pentru a-si potoli foamea, oamenii sint capabili de lucruri oribile: mint, insala, isi tradeaza cel mai bun prieten, iar in cel mai cumplit si extrem caz, ajung sa se manince unii pe altii.
Iata de ce anorexia ramine o enigma: anorexicii nu fug de foame, o accepta si o cultiva. Aceasta anormalitate o face cu atit mai fascinanta si stranie. Anorexia este cea mai periculoasa boala psihica. 15% dintre victimele sale mor, iar jumatate dintre cei afectati nu se vindeca niciodata. Incapabili sa manince, incapabili sa se odihneasca si cu o gindire degenerata, sfirsesc prin a-si pierde trupul, precum stafiile.
Cele mai vechi informatii despre anorexie dateaza din Roma antica, unde femeile se infometau voluntar pentru a implini dorintele barbatului si stapinului lor. Inca de pe atunci infometarea extrema era asociata cu sacrificiul de sine si sanctificarea, iar aceasta legatura a devenit si mai evidenta in Evul Mediu. Probabil si Ioana D’Arc, daca nu ar fi fost arsa pe rug, s-ar fi stins de foame. Pina in a doua jumatate a secolului XIX exista mai putine date legate de acest fenomen, pentru ca apoi sa apara din nou sub numele anorexia nervosa, impreuna cu o patologie amanuntita. Descrierea stadiului ultim al anorexiei, facuta de neurologul francez Ernest Charles Lasengue in 1873, insumeaza toate simptomele actuale: „Familia este naucita. Incurajarile nu declanseaza decit crize de incapatinare. Medicul si-a pierdut autoritatea, medicamentele nu mai au nici un efect. Totusi, pacientul sustine ca nu s-a simtit niciodata mai bine. Nu se plinge de nimic si nu are nici cea mai mica dorinta de vindecare.”
Evident, Freud nu a rezistat tentatiei si a adaugat bolii o valenta sexuala. Iata ce scria in 1895: „Faimoasa anorexia nervosa a tinerelor fete mie imi pare a fi… o melancolie a sexualitatii inca nedezvoltate“. In 1978, in The Golden Cage, un best-seller al psihiatrul Hilde Brunch, anorexicii sint prezentati ca niste persoane docile, ultraconformiste, care interactioneaza cu familiile lor pina la punctul in care nu mai reusesc sa-si cistige independenta. Ideile lui Freud si ale lui Brunch rezista inca in teoriile actuale despre anorexie, care definesc boala ca pe o manifestare disperata a adolescentilor in incercarea de a recapata controlul asupra vietii lor; o forma de protest impotriva unui parinte dominator, o boala a perfectionismului extrem.