(P) “Am decis să fac activism când aveam 16 ani”

Activist și fondatorul unui festival de artă dedicat comunității LGBT+, Luca Istodor vorbește pentru ELLE despre cum a crescut comunitatea și câte au mai rămas, totuși, de făcut.

(P) “Am decis să fac activism când aveam 16 ani”

ELLE: Deși ești foarte tânăr, de câțiva ani faci activism pentru comunitatea LGBTQ+. De ce e încă mare nevoie de el în România?

Luca Istodor: Din păcate, mai avem multe de schimbat în România, dar și peste tot în lume, la nivel de percepții și mentalități, de instituții și politici publice, de artă și reprezentare. Sunt atât de multe de făcut încât mi-e greu să îmi dau seama cu ce să încep. De la adăposturi și servicii sociale pentru adolescenții LGBTQ+ care sunt dați afară din case de părinți la servicii medicale accesibile pentru persoane trans. De la încurajarea artei queer și a reprezentărilor LGBTQ+ juste în cultura românească, la a învăța oamenii despre nevoile comunităților aflate la intersecția mai multor identități, cum ar fi romii sau vârstinicii LGBTQ+. Mai avem multe de făcut, dar în același timp am și progresat mult în ceea ce privește vizibilitatea comunității și discursul public despre acesta, iar asta îmi dă speranță și mă motivează să merg mai departe. 

ELLE: Și de ce ai decis tu să îl faci? Cum ai gestionat expunerea pe care ți-o aduce?

L.I.: Am decis să fac activism când aveam 16 ani. Le spusesem părinților mei, dar și colegilor de liceu, că sunt gay, și primisem predominant reacții pozitive, lucru la care nu mă așteptam. Citind și despre alte experiențe online, am realizat cât de norocos și privilegiat sunt să trăiesc într-un mediu atât de încurajator, și că aș vrea să mă folosesc de acest privilegiu ca să fac o schimbare. Am creat Blogul Mov, unde am scris despre experiențele mele ca adolescent din comunitate, și am devenit voluntar Accept, organizație de drepturi LGBTQ+. Într-adevăr, nu toate reacțiile au fost pozitive, și expunerea asta a venit împreună cu comentarii de *hate, chiar și cu câteva amenințări directe. Țin minte și acum cum cineva mi-a scris, anonim, că mă va aștepta să mă bată în fața liceului dacă nu îmi închid blogul. Chiar dacă mă speriau inițial puțin, am mers mai departe, mai ales cu susținerea prietenilor și familiei. 

ELLE: Știu că părinții tăi te-au susținut și uneori ți s-au alăturat în felurite proiecte. Te poți imagina așa cum ești azi fără acest sprijin? Și cum poate fi viața tinerilor LGBTQ+ fără un astfel de sprijin?

Li.I.: Cu siguranță a fost foarte importantă susținerea alor mei. Cu toate că nici ei nu erau convinși inițial, și am petrecut multe ore, zile (chiar luni) de discuții despre orientarea sexuală, despre identitatea de gen, despre expunere și activism, am fost norocos că au fost deschiși să mă asculte și să învețe și ei de la mine, așa cum am învățat și eu de la ei. Iar eu am fost îndeajuns de încăpățânat încât să fac exact ce voiam eu, chiar dacă ei aveau, câteodată, obiecții. După ce mi-am făcut coming out-ul, de exemplu, m-au rugat mult să nu mă expun, mi-au spus că e periculos să spun asta în public și că trebuie să o țin, pe cât posibil, pentru mine. Ei bine, după câteva săptămâni, eu mi-am deschis un blog și am scris public, pe Facebook, despre sexualitatea mea. Le-a luat ceva timp să se obișuiască, însă până la urmă mi-au fost alături și au realizat cât de mult însemna asta pentru mine. 

E un mare privilegiu să fii susținut de părinți, mai ales în România. La Accept, acolo unde lucrez acum, auzim mult prea des de cazuri de tineri LGBTQ+ abuzați de părinți sau dați afară din case când aceștia află că sunt queer. E foarte dureros să vezi că prejudecățile vin mai presus de bunăstarea și grija pe care ar trebui să le-o poarte părinții copiilor. Și e și mai dureros faptul că soluțiile, în România, sunt puține, pentru a ajuta astfel de adolescenți din comunitate. Nu există adăposturi sau servicii sociale adecvate pentru a gestiona astfel de cazuri de abuz. Iar dacă te duci la poliție, dai de prejudecățile polițiștilor, care, în loc să te ajute, continuă să te stigmatizeze și, eventual, să ia partea abuzatorilor.  

ELLE: Deși comunitatea are de confruntat o mulțime de prejudecăți venite din exterior, sunt foarte multe și în interior, unele despre care ai vorbit, cu ocazia celui de-al doilea *coming out al tău. Cum pot fi gestionate ele și ce rol joacă în a împiedica o mai mare coeziune în comunitate?

L.I.: Am avut, până acum trei *coming-out-uri, ca să zic așa: unul ca persoană gay, altul ca persoană non-binară, altul ca poliamoros. Și, până la urmă, procesul de coming out nu se oprește niciodată,  pentru că descoperi continuu părți din tine și identitatea ta. Dar și pentru că trăim într-o sociatate hetero- și cis-normativă- te vezi nevoit să îți afirmi constant identitatea în fața celor care te cunosc și presupun, din start, că ești straight sau cisgender. Dacă despre a fi gay se vorbește mai mult, non-binaritatea și poliamoria sunt mult mai puțin vizibile, chiar și în cadrul comunității. La fel și cu identitățile intersecționale: persoane queer rome, persoane queer cu venituri reduse, persoane queer fără adăpost etc. Cu siguranță e și mai greu să vezi prejudecăți dinăuntrul comunității decât pe cele din afara ei, tocmai pentru că te-ai aștepta ca niște oameni care sunt deja marginalizați, care suferă din cauza discriminării, să fie mai empatici și mai deschiși. În același timp, nu e de mirare că se vede rezultatul anilor de educație la școală, în familie, în societate, care șterge experiențele minorităților și se axează exclusiv pe bărbații albi, straight, eventual puternici și bogați. Mi se pare foarte important să educăm oamenii dinăuntrul comunității, să lucrăm la noi înșine înainte să încercăm să îi schimbăm pe alții. Cu ideea asta în minte am creat și festivalul de film și artă LGBTQ+ ART200, care va fi la prima ediție anul acesta, și care își propune în primul rând să lucreze cu comunitatea, cu prejudecățile și stereotipurile dinăuntrul ei.   

ELLE: În ultimii ani comunitatea LGBTQ+ a fost în mod deosebit ținta atacurilor din partea unor grupări conservatoare, dar și a societății largi, când a fost vorba de referendumul pentru redefinirea familiei. De ce se întâmplă asta după ani de relativ progres?

L.I.: Cred că vine pe fondul unui val de conservatorism și de extremă dreptă peste tot în lume: SUA, Polonia, Ungaria, Brazilia sunt câteva dintre țările care vin primele în minte. În România am reușit să învingem referendumul, dar e clar că amenințările la simpla noastră existență nu s-au încheiat: cel mai evident exemplu ar fi legea care vrea să interzică orice mențiune cu privire la ideologia de gen în școli, care acum e la Curtea Constituțională. Dacă această lege trece, chiar identitățile noastre sunt invalidate și interzise. Cred că tot ce putem să facem e să continuăm să luptăm, cu toate resursele noastre, dar și alături de aliați, să fim cât mai vizibili și vocali. 

ELLE: Anul viitor se împlinesc 20 de ani de la abrogarea articolului 200 din Codul Penal, care incrimina homosexualitatea. Cum crezi că a schimbat asta viețile persoanelor queer de la noi și cum ți-ai dori să celebreze comunitatea acest moment? 

L.I.: Cred că avem multe de celebrat. E din ce în ce mai mult activism LGBTQ+ în țară. Apar organizații și grupuri noi într-o grămadă de orașe: Timișoara, Iași, Sibiu, Brașov, Cluj sunt doar câteva exemple. Avem din ce în ce mai multe persoane queer out, vizibile, în diverse medii și cu diverse profesii. Apar, încet-încet, cărți, filme, spectacole de teatru cu tematică LGBTQ+. Văd din ce în ce mai mulți oameni motivați să facă schimbare, și asta merită celebrat, și sper ca lucrurile să continue așa: să apară din ce în ce mai multă artă queer, să fie amplificate vocile persoanelor cele mai vulnerabile din comunitate, să fie cunoscute nevoile comunității LGBTQ+ în spitale, în școli și de către autorități în general. 

ELLE: Ești preocupat de studii de gen – o altă temă de dezbatere publică. Ce ai vrea să știe lumea despre identitatea de gen?

L.I.: Toată lumea are o identitate de gen. Ne exprimăm constant identitatea de gen prin comportamente construite social și pe care le învățăm încă de mici. Fie că e vorba de hainele pe care le purtăm, de culorile pe care le asociem cu un anumit gen, de anumite gesturi pe care le considerăm „masculine sau „feminine. Pentru unii, e ușor să nu vorbească despre identitatea de gen pentru că se conformează regulilor sociale despre cum ar trebui să fie un bărbat sau cum ar trebui să fie o femeie. Pentru persoanele din comunitatea LGBTQ+, însă, e esențial să vorbim despre ce înseamnă genul fiindcă ne sunt impuse niște așteptări sociale care pentru noi nu sunt valide, care nu ne reprezintă și cu care nu vom fi niciodată confortabili.  

Această lege vizează în mod direct și particular comunitatea trans și non-binară – acele persoane a căror identitate de gen nu corespunde cu sexul artibuit la naștere. Să nu mai putem vorbi despre identitatea de gen ca fiind diferită de sexul biologic înseamnă să negăm zeci de ani de cercetare și mii de ani de istorie care atestă construcția socială și culturală a identității de gen. Pentru comunitatea trans și non-binară, să nu mai vorbim despre identitatea de gen înseamnă să ne negăm identitățile, să fim șterși, să ne prefacem că nu existăm. Iar pentru societate, în general, să nu mai vorbim despre identitate de gen înseamnă să ne negăm, de fapt, tuturor posibilitatea de a explora o parte esențială din identitate. 

ELLE: Ai creat un festival de film pentru adolescenți care a strâns deja câteva ediții. Care a fost motivația ta când ai conceput acest eveniment și cum au răspuns edițiile de până acum ideii tale?

L.I.: Anul acesta am organizat a opta ediție a Super, festivalul de artă făcută de adolescenți. Încă nu pot să cred că am ajuns la a opta ediție, pare că a trecut foarte puțin timp de la acea prima proiecție de film pe care am organizat-o, împreună cu câțiva prieteni și cunoștințe, la Cinema Studio. Am pornit cu ideea de a crea un spațiu pentru adolescenții pasionați de film, unde să poată crea colaborări, să-și poată împărtăși creațiile, să poate să cunoască alți adolescenți cu acele interese. Între timp, Super a crescut de a fi un festival de film la a fi un festival de artă, un festival interdisciplinar care adună artiști tineri din toate domeniile: film, literatură, teatru, muzică, arte plastice. Festivalul a crescut organic: încercăm constant să fim deschiși la nevoile pe care ni le spun participanții, și fiecare componentă pe care o adăugăm suplinește lipsuri din programa școlară. Suntem fericiți că am reușit să creștem o comunitate Super de adolescenți implicați, și că festivalul crește exponențial de la an la an. 

ELLE: Faci acum parte din acest proiect care își propune să prezinte publicului oameni care mișcă lucruri – te gândești la tine în termenii aceștia? În ce fel ai spune că produci schimbare?

L.I.: Când eram mic, credeam că să faci schimbare, să fii curajos, înseamnă gesturi mari. Citeam benzi desenate cu super-eroi și mi se părea că ceea ce contează cu adevărat e să salvezi orașul de incendiu sau cine știe ce răufăcător mascat, sau să schimbi toată lumea deodată. Am realizat însă că nu e întotdeauna așa, și că dacă gândim doar în gesturi mari e posibil să fim copleșiți și să nu mai contribuim niciodată la o societate mai bună. Schimbarea poate să înceapă prin gesturi mici, și cu toții putem contribui la asta. Fie că e vorba de o conversație pe care o avem cu un prieten care a spus ceva homofob sau rasist, fie că ne educăm pe noi înșine despre comunitatea LGBTQ+ sau alte comunități marginalizate, fie că oferim susținere unui prieten queer care are nevoie de noi în acel moment. 

Cred, și sper, că și eu produc schimbare, măcar puțin câte puțin, prin proiectele la care contribui: că prin Super reușim să încurajăm adolescenții să facă artă, că prin evenimentele făcute la ART200 reușim să creăm spații sigure pentru comunitatea LGBTQ+, unde membrii acesteia să se simtă confortabil și să poată învăța mai multe despre ei înșiși și comunitatea din jur, că prin campaniile Accept reușim să creștem, puțin câte puțin, vizibilitatea comunității queer și să punem în prim plan vocile persoanelor marginalizate.     

ELLE: Porți acum un brand care susține valori precum circularitatea, durabilitatea, incluziunea și egalitatea de șanse. Care dintre ele îți este mai apropiată și de ce?

L.I.: Cred că cele patru sunt strâns legate, și mi-e greu să aleg una singură dintre ele. Incluziunea socială și protecția mediului vin împreună: persoanele cele mai marginalizate au cel mai mult de suferit din cauza schimbării climatice. Dacă vrem cu adevărat o societate mai bună, trebuie să luptăm pentru cele patru valori concomitent. 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din advertorial