ELLE SPECIAL: Femei ca noi

Martie este luna in care auzim mai des ca oricand lucruri care nu mai inseamna aproape nimic: Ziua Femeii, Ziua Mamei, tot felul de vorbe frumoase care nici macar nu mai aduc aminte de inceputurile acestor sarbatori care celebrau initial femeile reale si victoriile lor la fel de reale.

Asa ca, intr-o astfel de luna in care se vorbeste mai degraba despre flori, martisoare si cadouri decat despre drepturi sau despre pasii care mai sunt de parcurs in lungul drum catre egalitatea de gen, am ales sa ne intoarcem la femei.

Acest dosar iti prezinta o serie de contributii de la femei creative, activiste sau nu, femei ca noi, care traiesc intr-o lume in care a fi femeie e si mai promitator, dar si mai dificil ca oricand. Marturiile lor scrise si lucrarile lor iti arata care sunt problemele cu care ne confruntam inca, ce mai avem de facut, dar iti si prezinta, in ansamblul lor, fara a pretinde ca acopera fiecare situatie posibila, marea diversitate ce se regaseste in aparent atat de simplul fapt de a fi femeie. Citeste-le pe rand, priveste-le cu atentie si gandeste-te, pentru o clipa, in care dintre ele te regasesti.

Si aminteste-ti, apoi, ca martie este luna in care, mai mult ca oricand, avem lucruri de rezolvat, si ca nici o urare de Ziua Femeii si nici o ofranda efemera nu compenseaza lipsa unor drepturi, anii de discriminare constanta, de hartuiri sau de munca neplatita. Iar daca acest material colectiv la care au pus umarul atatea femei te-a pus pe ganduri, discuta-l cu o prietena sau scrie-ne. Pana la urma, ce inseamna pentru tine sa fii femeie in Romania, in 2017?

Ca multor femei inaintea mea, mi se parea ca nu se cade

La revolutie aveam 7 ani. Imi amintesc poze cu bunicii mei din partea mamei, tineri, in concedii la mare sau la munte: bunicul cu o motocicleta cu atas – in care calatorea mama –, bunica tunsa scurt si coafata cochet. Proveneau amandoi din familii simple, dar fugisera de la tara, bunicul pentru ca nu i se daduse voie sa mearga la scoala – de altfel, odata angajat la santierul naval din Braila, cumpara aproape in fiecare zi cate o carte pentru noua biblioteca din casa. Nu mi-o amintesc deloc pe bunica cu batic, decat spre batranete, cand a inceput sa se planga constant de programul de la televizor si sa mearga la biserica. Inainte ii placea sa se uite la operete, la festivalul de balet de la Varna, care era televizat prin anii ’80, la Teleenciclopedia (la care imi amintesc ca ne mai uitam impreuna), si sa mearga la cinema. Nu mai exista nici cine stie ce program cultural la televizor, nici cinema in orasul Braila (in afara de cel de la mall).

Dupa ce a terminat Facultatea de Relatii Economice Internationale la Bucuresti, mama a lucrat o perioada la IMPEX-MIN, in comert exterior. A schimbat un serviciu din cauza avansurilor unui sef carora refuza sa le dea curs; desi femeile erau chiar incurajate sa nu stea acasa, ci sa aiba un job in perioada comunista, egalitatea de gen se oprea destul de brusc la relatiile cu sefii si directorii, de obicei barbati. S-a casatorit, m-a nascut pe mine, a divortat. In urma divortului, tatal meu biologic a emigrat in Canada, iar mama a fost concediata imediat din serviciul la relatii internationale, pe motiv ca orice legatura, chiar si cu fosti membri ai familiei aflati acum in strainatate, periclita siguranta nationala si facea pozitia ei acolo problematica. Deci cariera ei de atunci avea sa se incheie odata cu casatoria. M-a crescut singura, in anii ’80, intre pene de curent si pene la masina in timpul calatoriilor la mare, vara, cu o Dacia 1300 rosie pe care o conducea de cand divortase. Imi amintesc ca imi placea intotdeauna cum tine mana pe volan; mi se parea ca are o mana frumoasa si puternica, cu care conduce elegant si preventiv.

Cand eram mai mica, simteam ca e cumva jenant sa intru intr-un restaurant sau bar singura, sa mananc singura sau sa stau pe o banca fara prieteni in jur. Ca multor femei inaintea mea, mi se parea ca nu se cade, ca majoritatea privirilor ciudate sau agresive se indreapta spre mine din vina mea, ca fac ceva gresit. Totusi am persistat in greseala – poate si din cauza desenelor animate cu Lady Oscar de la noua televiziune prin cablu, am inceput sa fac un exercitiu din a intra cu curaj singura oriunde, uneori din a intoarce privirile agresiv-insistente cu toata „raceala“ si siguranta pe care reuseam sa le adun. Am inceput sa ma revolt cand eram sistematic claxonata pe strada, interpelata in cele mai oribile moduri sau agresata fizic de barbati de orice varsta – intr-o perioada in care faceam un pic de vipassana am petrecut vreo 20 de minute explicand unui prost cat de gresit a procedat pocnindu-ma peste fund, desi de cele mai multe ori n-am apucat sa fac vipassana inainte.

Si cu toate ca sunt femeie in Romania, am plans de m-am umflat la filmul Sufragette – si nu pentru ca e un film extraordinar de bun din punct de vedere artistic – si as vrea totusi sa vad curand o ecranizare inteligenta a biografiei Anei Pauker. Continui sa incerc sa obtin un bilet (si o ocazie) de a vedea un concert live Beyoncé, recomand oricand calduros Gayatri Spivak, Laboria Cuboniks, un manifest pentru Gynecen – propunere pentru o noua era geologica in care sunt revalorificate si recodate femininul si masculinul – pe care l-am scris impreuna cu Raluca Voinea (http://ro.tranzit.org/file/MANIFESTO-for-the-Gynecene.pdf) si ceea ce cred eu a fi cea mai buna literatura SF a tuturor timpurilor – Octavia Butler, Xenogenesys Trilogy. M-a emotionat mult un concert recent Dana Marijuana, poeziile Papushei – Bronislawa Wajs –, si imi amintesc uneori cu oaresce tristete cat de comune erau glumele proaste despre femei pana si in grupul meu de prieteni artisti, educati si „alternativi“ din prima tinerete. Noroc ca am mers si pe stadion, si la vernisaj, si la opera, si am inteles ca peste tot mai e inca foarte mult de lucru.

Noroc ca am un partener pe care il iubesc si respect enorm, care ma sustine si caruia ii datorez mare parte din tot ce reusesc si vreau sa fac. Noroc ca femeile au obtinut totusi drept de vot si in Elvetia in anii ’70, noroc ca drepturi banale obtinute atat de greu – de a controla propriile organe reproductive, de a alege ce vrei sa faci cu viata ta, de a fi crescuta pentru a avea sanse egale –, nu mai pot fi atat de usor reversible. Noroc ca nu mai trebuie sa fim neaparat mame – desi e minunat sa fii mama daca asta alegi. Noroc ca a fi „femeie“ nu mai inseamna ca trebuie sa te nasti de sex feminin. Noroc ca am aflat ca natura e conditionata de cultura si stim ca „starea naturala“ e o inventie a celor care sunt multumiti si privilegiati de ea.

Noroc ca exista barbati minunati care nu se simt usor amenintati, noroc ca putem rescrie si recombina coduri, hormoni si dispozitive protetice. Noroc ca orice viitor posibil al speciei umane ne apartine.

Alexandra Pirici este artista si munceste in Bucuresti. Lucrarile ei au fost expuse la Bienala de la Venetia, Tate Modern, Manifesta 10 si Centrul Pompidou, printre altele. A primit Premiul de Excelenta al Centrului National al Dansului din Bucuresti. In 2017, va participa la expozitia internationala Skulptur Projekte Munster.

Citeste continuarea in ELLE MARTIE 2017!

Recomandari
Noizz
Psychologies
Mai multe din revista elle