Nu stiu altii cum sint, dar mie asa-mi vine uneori sa plec in lume... Mai ales in niste dupa-amieze lungi la birou, in care timpul pare a se dilata cu incapatinare, ca un elastic. Adica – ma gindesc eu in clipele alea, butonind pe YouTube melodiile preferate – de ce sa nu fiu acum pe o plaja pustie fotografiind pescarusi in zbor sau cocotata pe vreo stinca din Scotia, incercind sa-mi depasesc limitele (credeti-ma, limitele mele in materie de „educatie fizica“ sint fooaaarte scazute: numai urcatul pina la etajul 5, atunci cind liftul e defect, este in stare sa ma doboare)?
Ei, gindurile astea nu-mi dau pace nici in week-end, atunci cind incep sa alerg de colo-colo cu tot felul de treburi, incercind sa joc cit mai multe dintre rolurile pe care se presupune ca o femeie a zilelor noastre trebuie sa si le asume. Sincer va spun, mi se pare ca sint cam multe (n-o sa le enumar acum, pentru ca le stiti foarte bine). Asa cum n-o sa repet foarte mult nici cliseele (adevarate) despre societatea de consum si viata robotizata pe care o traim intr-un virtej fara prea multe portite de scapare. Fara a cadea in feminism patetic, as adauga ca femeile sint de doua ori mai expuse acestui risc de a „o lua razna“ din cauza presiunilor zilnice.
Viata e, cu siguranta, in alta parte
Probabil ati observat ca orice discutie cu prietenele se invirteste intotdeauna in jurul acelorasi subiecte (cum nu mai avem timp de nimic, cu atit mai putin de chestiuni spirituale si gasirea echilibrului interior, iar uneori nici macar de manichiura) si se incheie cu aceeasi concluzie ca titlul unui roman de Milan Kundera: „Viata e in alta parte!“.
Viata (aia adevarata) trebuie sa fie in alta parte, nu poate fi in rapoarte de vinzari si strategii de PR, nu se poate ascunde in spatele unor conversatii pe messenger cu prietenii cu care n-ai timp sa te vezi la o cafea, nu se gaseste pe raft la supermarket-ul in care-ti faci cumparaturile seara, cu privirile golite dupa o zi de uitat in calculator, nu se achizitioneaza in leasing si nici nu rasare in cluburi, printre doua cocktailuri exotice, cu care incerci sa te ametesti dupa o saptamina grea. OK, dar unde este atunci? si poti oare sa lasi in urma tot ce ai si sa te apuci sa o cauti? De fapt, cautarea este una de sine, pentru ca in viata nebuneasca pe care o ducem, si in multimea de roluri pe care trebuie sa le jucam, ajungi sa nu mai stii prea bine cine esti cu adevarat.
Daca purtati discutii excesive pe aceasta tema cu prietenele, probabil ati auzit si de reversul medaliei, downshifting-ul. Este un concept aparut in Occident (mai putin folosit insa la noi), care se refera la refuzul inregimentarii in mecanismul corporatist, consumator de timp si de energie, la refuzul motivatiilor exclusiv materiale (bani, job, pozitie etc.) si axarea pe alte motivatii, calitative. Conform acestui concept, calitatea vietii individului nu este data de felul in care se pozitioneaza din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa fii fericit. Conteaza sa poti profita de timpul pe care il ai de trait, astfel incit sa nu devii un sclav al muncii.
Trei experiente la extrem
Ei, iata ca o americanca a facut-o! Iar dupa aceea a scris si o carte (Maninca, roaga-te, iubeste, aparuta recent in traducere 
la editura Humanitas), in care si-a povestit aventurile si… rezultatele. Ca sa va introduc in poveste, trebuie sa stiti ca autoarea, Elizabeth Gilbert, este o jurnalista si scriitoare in virsta de 35 de ani, locuieste in New York si, in urma unor ani foarte ocupati cu un divort neplacut, o aventura nu prea reusita si o depresie destul de serioasa, a decis sa plece un an in lume, pentru a se redescoperi pe sine insasi, a-si gasi un echilibru si – de ce nu? – chiar a lua contact cu divinitatea (va rugam, nu ridicati sceptici din sprincene!).
Calatoria sa initiatica este impartita foarte precis in trei tipuri de experiente carora le corespund trei tari; Elizabeth a stat patru luni in Italia (cautarea placerii), patru in India (cautarea devotiunii) si patru in Indonezia (cautarea iubirii). Pe linga lectura placuta si usoara, meritul cartii este ca reuseste sa nu cada in doua pacate destul de ispititoare pentru scrierile de felul asta; isi pastreaza tonul memorialistic, impregnat cu umor de buna calitate, abtinindu-se sa dea sfaturi (cum fac cartile de tipul „cum sa fii fericit in 10 pasi simpli“) sau sa isi asume veleitati de literatura (episodul ashram-ului din India s-ar fi putut transforma foarte usor intr-un Eliade stil chick lit, iar cel al iubitului exotic din Bali intr-un fragment din Sandra Brown, dar nu o fac).
La sfirsitul acestui an de cautari prin lume, rezultatul este ca-n filmele americane. Adica un happy-end in toata regula: autoarea se impaca cu sine si cu lumea, se alege cu un partener foarte cool si scrie o carte care devine bestseller international. si cind te gindesti ca, la inceputul cartii, plingea in baie, coplesita de deznadejde, nestiind incotro sa o apuce si simtindu-se vinovata ca isi doreste o pauza de la viata plina de constringeri si rutina pe care o ducea…
Personal, pot sa depun marturie ca aceasta carte alimenteaza pornirile de tipul „vreau sa plec in lume sa ma regasesc si sa cunosc viata adevarata“, dar insasi autoarea scrie pe site-ul sau (www.elizabethgilbert.com) ca nu recomanda acest lucru decit in cazul in care un editor american este dispus sa plateasca un avans substantial pentru o carte care ar rezulta din aceasta aventura.
Ceea ce, in România, trebuie sa recunoasteti ca este destul de putin probabil…
RSS
